Posts Tagged 'timpul'

Au fost…

Oamenii erau, odată, nişte fiinţe fascinante, iar secretele erau cele care le confereau o aură mistică. Tânăra prinţesă, inocentă şi puritană în timpul zilei, demonul însetat de sânge din timpul nopţii. Oamenii sunt legendele; poveştile lor continuă să fascineze minţile necoapte şi să otrăvească gândurile celor naivi.

Azi ce ne-a mai rămas? Scandalurile şi controversele sunt la ordinea zilei, iar desfrâul nu mai impresionează, acum că a ajuns doar o realitate cotidiană. Noi nu mai scriem legende, noi citim despre ceea ce am fi putut să fim, dacă vieţile noastre nu s-ar fi rupt definitiv de metafizic. Încercând să explicăm toate fenomenele şi studiind psihologia umană, am distrus barierele care separau indivizii între ei, bariere care făceau din fiecare om nu numai o fiinţă, ci o personalitate puternic înrădăcinată în anumite credinţe, mai mult sau mai puţin demonstrate şi creştineşti, o personalitate care punea mai mult  preţ pe un simţământ autentic de demnitate personală decât pe însuşi existenţa fizică.

Azi ne numim oameni moderni, ne lăfăim în propriul orgoliu şi căutăm să ieşim în evidenţă prin lipsa totală de spiritualitate şi prin necunoaşterea sacrificiului pentru o teorie sau pentru o persoană. Nu-i de mirare că ni se pare că timpul trece mai repede, şi că aşteptăm sfârşitul lui doar pentru că ar fi singurul lucru spectaculos pe care l-am putea înfrunta.

Anunțuri

Trece, dom’le, trece!

Apa trece, vara trece, norii trec, luna trece, oamenii trec… Însfârşit, timpul trece.

Dacă ar exista cineva acolo sus, arma sa cea mai de temut ar fi cu siguranţă timpul. Timpul le-a venit de hac dinozaurilor, romanilor, egiptenilor, iluminaţilor, naziştilor, până şi lui Saddam. Bine, şi orgoliul, nebunia, aviditatea de putere, popoarele migratoare şi un meteorit uriaş, dar ÎN PRIMUL RÂND timpul.

E destul timp, şi totuşi niciodată nu-i suficient.

Oamenii pot fi înşelaţi, dar timpul nu. O linie de dermatograf, un strat de cremă în plus, un abonament la sală, şi totuşi rămâne o iluzie. Data naşterii nu se schimbă, ridurile sunt chiar mai adânci decât par. Poveştile se suprapun una peste alta pe dendrite, ochii obosesc. Timpul şi-a jucat cartea, şi tot ce poţi să faci este să…aştepţi. Şi aştepţi, şi aştepţi, şi vrafuri de praf se adună şi nu poţi să le ştergi cu cârpa.

Timpul este probabil cea mai mare târfă: te îmbată la început, îţi suceşte minţile oferindu-ţi ce are mai bun, şi apoi cere. Cere tot ce ai. Suge şi ultimul strop de vlagă şi tinereţe şi te lasă uscat, lungit pe pâmânt cu ultima prietenă care ţi-a rămas: ţărâna.

Timpul poate să treacă frumos sau poate să devină o pacoste. Dar asta, desigur, depinde la ce clasă călătoreşti.

Dacă acum îţi permiţi să faci mofturi la mâncare, atunci când timpul îţi va servi ultima plăcintă, nu o să poţi refuza.

Legile nescrise ale lumii, cum poţi opri timpul, o părere despre viitor şi nimic din toate acestea

Pentru moment, experimentez senzaţia „Ce dracu’ ai de gând să faci cu viaţa ta?”. E o senzaţie ciudată, mai ales că răspunsul întârzie să apară.  Neuronii se joacă liniştiţi în voie în Disney Land-ul din creierul meu, ţopâind pe idei uzate şi folosite în exces. Zboară din sinapsă-n sinapsă, sclipind a bunăstare şi belşug, inhibând micile şi nesemnificativele idei, care s-au strâns toate în lobul occipital, departe de orice fel de activitate, adânc înfipte în praf şi pânze de păianjen sub scheletele ideilor de mult apuse, şi înţepenesc. Şi înţepenesc şi eu cu ele, gândindu-mă că poate căldura e de vină.

Dacă nu poţi să te împotriveşti, las-o baltă. Oricât aş vrea să scot ceva interesant, n-o să meargă; îmbrăcat frumos şi totuşi gol.

Aşa a început să mă preocupe viitorul. Meu, bineînţeles. O fi sunând aşa de bine?

Mă gândeam la ce aş putea să fac ca să-mi câştig existenţa. Pot să accept să devin la fel de mediocră şi de nesemnificativă ca majoritatea rudelor mele, nişte oameni şi atât, care lucrează şi-şi hrănesc copii. Sau pot să nu fac asta. Pot să duc o viaţă interesantă, pot să aleg să fac ceva ce-mi place, nu să fac ce…mai găsesc să fac. Nu vreau să mă plâng. Oricât de rău ar fi, nu vreau să mă plâng.

Şi după ce toată vâlva va înceta, vreau să mă retrag. Undeva departe. Şi să mă pun pe studiat Evul Mediu, care de pe acum mă fascinează. Cu toate poveştile despre magicieni şi creaturi mitice, despre Cavalerii Templieri şi Sfântul Graal. Religii vechi şi credinţe păgâne. Mi-ar plăcea să ajung o băbuţă simpatică care trăieşte într-o casă plină de cărţi şi desene cu balauri.

Şi, inevitabil vine vorba de moarte. Am dezbătut odată cu cineva ideea de ‘cum ţi-ar plăcea să mori’. Am ajuns la concluzia că cele mai interesante metode ar fi prin sinucidere premeditată şi omorât, tot premeditat, pentru că lucrurile gândite sfărşesc cel mai bine. 😆 😀 Sinucidere premeditată, atunci când ai impresia că ai îmbâtrânit, când începi să te simţi ca o plăcintă incapabilă să-şi mai mişte cadavrul prin casă fără ajutorul unui baston. Omorât premeditat, victima unui complot care te are pe tine ca element central. Ah, da, să ajungă cineva să îşi dorească să nu mai trăieşti. Sweet. 😆

A, şi mi-ar plăcea să mă pun pe scris poveşti aberante, ceva la care mă pricep de minune. 😆 Poveşti din Lumea de Purpură. 😀 😀 😀 Gen:

După omorârea talibanilor şi după terminarea sabbat-ului, am simţit nevoia s-o ard în stil german, dând pe gât 3 shot-uri de suc de portocale, în compania prietenilor mei, Nosferatu şi Andrei.

Şi dacă nu te-ai plictisit de atâtea aberaţii pe cm², aş putea continua fără să mă opresc în ritmul ăsta.

Trece timpul. Nu mă luaţi în serios.

A trecut un pic mai mult de jumătate de an de când am scris primul meu post pe acest blog.

Am învăţat, în acest timp, câteva şiretlicuri. Am învăţat că nu trebuie să te aştepţi ca prea multă lume să te citească. Am învăţat că…nu poţi schimba prea multe lucruri doar aşternând câteva cuvinte virtuale.

Am auzit, de unii, care şi-au deschis blog şi s-au bazat doar pe prieteni şi pe click-urile lor, pe „faima” şi „renumele” lor; cei care îi citesc, accesează blogul doar pentru că este vorba de acel „X”.

La mine, well, nici măcar prietenii nu mă citesc. Şi totuşi, am strâns până în momentul de faţă  4 621 de vizualizări (probabil unice), cu măcar 20, dacă nu şi 40-50, uneori 100 pe zi. Am observat oameni care au revenit. Am auzit de unii care îşi omorau plictiseala cu poveştile mele aberante.

Am mai strâns şi 115 comentarii la 57 de posturi, cu 12 pagini încadrate în 5 categorii mari şi late, etichetate cu 313 tag-uri.

Unii mi-au spus că scriu lucruri drăguţe. Alţii mi-au zis că au rămas surprinşi.

Un lucru am aşteptat, dar din fericire realitatea m-a pocnit repede: am vrut ca măcar câteva lucruri scrise aici să rămână. Dar, uite, blogul e doar blog, n-are nimic special şi nu transmite nimic, defapt, oricât de mult s-ar dezvălui pe sine autorul. Ce e scris, e doar scris pe aceste pagini virtuale, şi nu se întipăreşte nicăieri. Nimănui nu-i pasă; e doar interesant, de actualitate, amuzant, şi ocupă cele 5 minute pe care cineva şi le acordă după ce a gătit, a citit o carte sau a făcut o tură în jurul parcului. Cum zicea un tip la ‘Parte De Carte’, blogul nu e literatură ca să influenţeze. Numai articolele informative atrag, într-un mod mai special. Articolul meu cu ‘cioara fantastică’ a adunat singur 910 vizualizări, depăşind detaşat pagina mea de introducere, cu 192 de vizualizări nenorocite. La fel şi articolele despre The Who, despre Ziua Zero de la B’Estfest, despre Free Hugs Day în Tulcea, despre Cătălin Ionuţ Florea, au depăşit cu mult articolele care aveau o încărcătură mai semnificativă, şi oarecum filozofică, cum ar fi E o diferenţă, bă boule, A trăi într-un oraş mic: cui îi pasă?, I will battle for the sun and I won’t stop until I’m done, Ceva gânduri revoluţionare dar nu prea mobilizatoare, Toma Necredinciosu’, Gigi Contra şi cele 3 tipuri de tupeu, De-ar fi vorba numai despre mâini aspre, Sunteţi nişte oameni prea tragici pentru gustul meu, The pros and cons of plastic, Teoria memoriei condiţionate, Un microcostum, Veniţi, disecăm creieri!

E o lecţie bine învăţată, dar pur şi simplu nu mă pot abţine, şi acum, când jumătate din creierul meu este atent la sărbătoarea de comemorare a lui Jakco, mi-a venit o nouă idee în legătură cu superficialitatea cu care ne tratăm unii pe alţii. Dar asta în viitor.

Un lucru e cert, I’m here to stay. Şi nu se ştie dacă voi renunţa, pentru că acesta este unul dintre puţinele lucuri de care m-am ţinut şi care par să fie durabile. Fie că mă citeşti, fie că ai intrat aici doar ca să-ţi lăfâi orgoliul, eu rămân în câştig pentru că o parte din goal-ul meu s-a împlinit.

Peace.

JD801552

Rămân plodul vostru ciudat. Oricât de mult aţi vrea să scăpaţi de mine.

Din seria: ‘Ce ne ocupa timpul liber?’

„We call it showbusiness, baby!”

Daca ar fi sa arunc o privire in lista de messenger, as gasi macar 5 statusuri de genul: „Film-busy”, „@ movie”, „dnd film” , „nu deranjeatzi – Taaaaaaaaaaaci- ma uith la film”.

As trage concluzia ca romanul este un devorator de filme. Un adevarat T-Rex pentu Hollywood. Si nu cred ca ma insel. Cam toti cauta nume de filme noi (pe cat de ilegal posibil) pe care sinapsele lor neuronale ar putea sa le rumege. Si nu e rau, nu e rau deloc.

Daca ar fi sa aduc vorba de copy-right…well…nu sunt in masura sa comentez, pentru ca si eu practic acest „sport” ceva mai ilegal. Asa ca aduc vorba de genurile de film pe care romanul sadea le prefera.

  • Filme de actiune. Steven Seagal, Chuck Norris, Jason Statham…si altii. Eu sincer, le urasc. Nu-mi plac filmele de actiune, decat daca au un subiect oarecum interesant. Deobicei personajul principal este „barbatul invincibil”, care stie kung-fu, karate, kick-boxing, etc,etc si reuseste sa-i bata pe toti tipii rai. Daca subiectul este politic, lupta devine din ce in ce mai incinsa.
  • Drame. Bocete, despartiri, povesti tragice demne de mila, facute sa faca orice femeie sa verse 2-3 lacrimi in batista. Singurele drame care ma impresioaneaza, oarecum, sunt cele despre copii, orfani, handicapati, care sunt verosimile. Si poate si cele in care nu este vorba despre vreo dragoste pierduta sau mai stiu eu ce. In rest, povestile exagerat de tragice…imi insufla mila fata de cei care au facut parte din cast-ul filmului.
  • Comedii. Daaaa, 10 puncte de la mine! Comedii-drama, comedii tipic americane, pur si simplu le ador. Sunt unele gen „Little Nicky”, „Meet The Fockers”, „Tropic Thunder”, „Zoolander” si poate „Austin Powers” la care as putea sa ma uit la nesfarsit. Multi zic: „Cum te poti uita la tembelii astia care se maimutaresc?”. Mie imi plac. Umorul este ceva rar in ziua de azi, si a face un om sa rada…mi se pare o adevarata arta. Jerry Seinfeld este un ‘god’ al comediei, serios :)). Insa comediile horror mi se par dezgustatoare.
  • Horror. Sunt mai multe categorii de filme horror: horror horror, horror psihologic, horror…obisnuit. Ok, aceste categorii le-am facut pe loc. Am renuntat la ele pentru ca pur si simplu nu mi se mai par horror. Doar „The Silence of The Lambs” si „The Shining” mi se par intr-adevar reusite.
  • Sci-fi. Monstruleti de pe Marte, nave spatiale, lupta dintre oameni care reprezinta binele si extraterestrii care reprezinta raul. Sincer, unele imi plac. Dar pot spune cu mana pe inima ca NU am urmarit „Starwars”. Nici „Statrek” nu mi se pare interesant. Insa de ceva timp urmaresc serialul „Stargate SG-1″, care m-a…captivat. Pare cat de cat mai realist.
  • Politiste. Crime, investigari, imbarligaturi. Genial. Oameni destepti, martori mincinosi, criminali sadici, o reteta de succes. Filmele politiste chiar sunt adevarate capodopere.

„E mult mai usor sa te uiti la un film decat sa citesti o carte.” Am auzit asta de cateva ori. Nu poti compara valoarea unei carti cu valoarea unui film. Cultural vorbind. Dar si filmul, ca si cartea, este un mod de exprimare. Dar filmul atrage, din pacate, mai multi adepti decat cartea.

Ma astept ca in curand sa vad in lista mea de messenger: „DieNDi-@ readiiiiing”


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 6 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 14 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,669 amatori
Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD