Posts Tagged 'si'

Mici recomandări

Cu toate că sunt, probabil, printre puţinele persoane care deţin secretul pierderii timpului fără a face nimic util, găsesc ici-colo o fereastră, şi mai pun mâna pe o carte.

După îndelungi căutări şi selecţii riguroase, pe care le fac deobicei prin bibliotecă sau pe vreun site al vreunei edituri, căştigătorii selecţiei ajung să fie ori dintre cei mai neînsemnaţi, ori dintre cei care poartă cunună de lauri. Proscrişi, defectuoşi, filozofi de ocazie, drogaţi sau criminali. Iată, finaliştii ultimei selecţii:

1 CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ ( Fiodor M. Dostoievski)

Într-un mod ciudat, cartea de pe al 2lea loc m-a determinat să-o citesc pe aceasta. CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ se numără printre cele mai bune romane a tuturor timpurilor, şi nu fără motiv. Drama de natură psihologică prin care trece Rodion Romanovici Raskolnikov, o dramă oarecum exagerată, este foarte interesantă, pentru că aceasta a pornit de la validarea unor teorii. Teoria care a stat la baza crimei este aceea că omul virtuos, inteligent, este privilegiat faţă de norod, pentru faptul că lui i se permite să hotărască soarta plevei, atâta timp cât scopul este unul nobil. Ca să mă raportez la acţiune, Raskolnikov credea cu tărie că prin uciderea Alionei Ivanovna, „un alt păduche al societăţii”, ar fi făcut un bine, aşa cum Napoleon a rămas un erou în istorie, cu toate că s-a rezumat, în nenumărate instanţe, la crimă.

„Dar el dintotdeauna fusese gata să-ţi dea viaţa pentru o idee, pentru o speranţă, fie şi pentru o iluzie. Pusese întotdeauna prea puţin preţ pe o existenţă în sine; întotdeauna voise mai mult.”

Problema care însă a dus la năruirea planului este însuşi persoana lui Raskolnikov, care, în ciuda autoaprecierii sale ca fiind un „privilegiat”, se dosebeşte de aşa numiţii „păduchi” doar prin lipsa interesului pentru partea materială a vieţii. Această realizare îi macină, de fapt, sufletul: „Unica vină pe care şi-o recunoştea era că dăduse dovadă de slăbiciune şi se dusese de bunăvoie să se predea.”, „Teama de incorectitudine e primul indiciu al neputinţei.”

Pe scurt, crima a avut ca scop cunoaşterea temeinică a caracterului, şi Rodion Romanovici a cedat, refuzând însă să creadă adevărul, care, în câteva instanţe, i-a fost prezentat şi de către Porfiri Petrovici. Crima, care nu a lăsat niciun indiciu spre ucigaş, nu l-a convins şi pe Porfiri Petrovici, cel care a analizat în amănunt viaţa lui Raskolnikov; acesta a anticipat teoriile studentului, însă toate incriminările se bazau pe presupuneri: „O sută de iepuri nu fac cât un cal, şi o sută de bănuieli nu fac cât o dovadă.” Caracterul slab al tânărului, care a cedat insistenţelor Soniei, a fost cel care a pus capăt investigaţiei. Raskolnikov a mărturisit crima lui Ilia Petrovici Salitov mai mult din orgoliu, pentru că nu vroia să pară înfrânt în faţa lui Porfiri.

2 SECUREA BLÂNDĂ ( Roger N. Morris)

„O continuare remarcabilă a unuia dintre cele mai bune romane scrise vreodată.” (The York Times) „Un thriller sumbru şi percutant, ai căror părinţi literari sunt Dostoievski şi Gogol.” (The Independent) Britanicul a continuat povestea avându-l ca personaj principal pe Porfiri Petrovici. Însă romanul nu are acelaşi nerv ca şi CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ, şi are, de multe ori, tendinţa să devină un banal roman poliţist. Aici se pune emfază pe acţiune, iar conflictul psihologic nu mai este incitant, având în vedere că acum are loc, în principal, în mintea investigatorului, şi nu a criminalului. Autorul introduce personajul student sărac şi despărţit de familie, pentru a trezi anumite sentimente de teamă lui Porfiri Petrovici, care, la început, făcea o analogie între crima aceasta şi cea a lui Raskolnikov, amintită destul de des. Însă, de această dată, studentul Pavel Pavlovici Virginski nu are nicio legătură cu aceaste crime, iar motivul care la determinat pe adevăratul ucigaş, Osip Maximovici Simonov, să-i omoare pe Stepan Sergheievici Goriancikov şi pe Boris Borisici Kutuzov este unul pur social.

De fapt, romanul este, în primul rând, unul social, şi mai apoi unul poliţst şi psihologic. Statutul personajelor şi legăturile dintre ele sunt definitorii, şi ele au condus la săvârşirea crimelor. De asemenea, se insistă foarte mult pe faptul că statul nu pune preţ pe investigaţiile riguroase, şi aşteaptă un condamnat cât mai repede. Statutul social apare mereu în contrast, iar personajele care nu sunt situate pe o treaptă mai înaltă a societăţii ajung să fie un impediment în calea îndeplinirii planului ucigaşului, şi, majoritatea, au sfârşit omorâte. Legăturile dintre personaje sunt foarte încurcate, şi pe mine m-au indus, nu o dată, în eroare. Sincer, nici acum nu sunt sigură de ce Osip Maximovici a trebuit să-l omoare pe Stepan Sergheievici. Povestea pe care Marfa Denisova i-a zis-o lui Porfiri Petrovici pare a fi cheia, dar eu, sincer, n-am înţeles nimic din ea. 😆

În acest roman avem de-a face cu homosexuali, pornografi, prostituate, oameni săraci, actori, funcţionari publici, chiriaşi, o pătură socială foarte bine conturată. Romanul descrie foarte riguros Petersburgul, şi asta este ideea pe care o exploatează mai mult Morris decât Dostoievski, iar din acest punct de vedere  autorul câştigă vizibil mai multe puncte decât consacratul rus.

( o să urmeze: O TREABĂ MURDARĂ şi LUNAR PARK)

Anunțuri

Etică şi…etichetă?

ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.

ETICHÉTĂ, etichete, s.f. 1. Bucată de hârtie, de carton etc. care se aplică sau se leagă de pachete, sticle etc. și pe care se indică conținutul, prețul, posesorul, destinația etc. 2. Fig. Titlu, nume, calificativ sub care se prezintă sau figurează cineva sau ceva, ascunzând natura adevărată. 3. Fig. Norme de comportare riguros stabilite la curțile monarhilor, în relațiile dintre diplomați etc.; p. ext. reguli convenționale de comportare (politicoasă), întrebuințate în relațiile dintre membrii unei clase, ai unei societăți etc

Aparent, multe nu prea mai ai de făcut; eticheta face totul pentru tine. Stă acolo ţeapănă, ţine de cald când ninge, îţi acoperă capul când plouă, îţi dă de mâncare când îţi este sete, de ce ai vrea să scapi de ea?

Eticheta spune cine eşti, şi tu nu mai trebuie să te sinchiseşti să întinzi mână şi să deschizi gura, repetând un clişeu de mult răsuflat.

Eticheta îţi oferă privilegii, sau te bagă mai rău în ra”at.

Partea proastă e că…eticheta se mai dezlipeşte. N-o dezlipeşti tu, au ceilalţi grijă s-o dezlipească pentru tine. Dar, calm, vine alta, nouă şi strălucitoare, gata să acopere golul lipicios lăsat de cea precedentă, şi, poate de data asta, o să ţină mai mult.

Amice, ştii ceva? Eşti un fraier!

Dacă ai impresia că eticheta asta are vreo legătură directă cu tine sau că îţi va salva, într-un mod miraculos, reputaţia, atunci te invit să te dai cu capul de monitor, să te spânzuri cu firul de la mouse şi să-ţi scoţi ochiul stâng cu un creion HB. Şi nu, faptul că te-am făcut fraier nu reprezintă o etichetă, este doar un adevăr. 😆

Teoria etichetei este relativ simplă, şi funcţionează după un mecanism fooooaaarte bine şi îndelung gândit, care, în aparenţă, dă un randament mulţumitor. Teorema sună cam aşa:

Ei te etichetează.

Aşa e, Domnule Îmi-Place-Eticheta-Mea. Ai face bine dacă ai pune mâna să mai înveţi câte ceva! 😆

Şi dacă stau şi eu să mă gândesc mai bine, nu este vorba numai despre o singură etichetă. Sunt cu zecile. Care mai de care mai divergentă decât cealaltă. Şi ştii de ce? Îţi spun eu, ei sunt de vină. Ei şi mentalităţile lor, limitate sau nu, dar totuşi atât de diferite. Ei te fac ceea ce nu eşti. Ori că te subestimează, ori că te supraapreciază, fac din etichetele tale cele mai adevărate minciuni.

Da, da. Etichetele sunt nişte minciuni. Şi rareori le influenţezi.

Eu, spre exemplu, sunt văzută de unii ca răul întruchipat, maleficitatea în persoană, din drumul căruia trebuie să fugi cât te ţin picioarele. Şi asta de ce? Pentru că mi-am bătut joc de cineva care apoi a răspândit sămânţa urei şi în rândul unora care nici măcar nu ştiu cum mă cheamă. 😀 Aşa de simplu mi-am luat etichetă de ‘aia bitchy care se crede deşteaptă’. Măi, drăguţilor, dacă măcar aţi fi în stare să-mi dovediţi că sunteţi mai wise ca mine…dar voi, voi micuţilor, habar n-aveţi că la past simple negative verbul ia forma de infinitiv scurt, în engleză. 😀

Dacă îţi alegi persoanele din anturaj, eşti fiţos.

Dacă citeşti mult, eşti tocilar.

Dacă porţi un tricou negru larg, eşti metalist.

Frumoşilor, nici cea mai semnificativă etichetă n-o să-mi zgândăre orgoliul, care se preocupă numai de lucruri serioase. 😆 O să continui să port tricouri largi, cămaşi colorate şi…largi 😆 , vestă şi cămaşă albă, părul tapat; o să continui să fac glume idioate şi să mă strâmb. O să continui să-i scuip cu venin pe fraieri. O să fac tot posibilul să-l văd pe Mr G târându-se în mocirlă 😀 … Dar asta-s eu. Mulţi se lasă intimidaţi de aceste etichete de prost gust…

Şi aici vine întrebarea care-mi tulbură gândurile de câteva zile încoace: Există vreo legătură între ‘etică’ şi ‘etichetă’?

Am ajuns la o concluzie…Că etichetele sunt făcute de cei lipsiţi de valori morale, numai din dorinţa de a-i subjuga pe cei slabi şi de a le strica reputaţia celor mai virtuoşi ca ei.

Voi ce credeţi? Etică…şi etichetă?


Dracu’ s-a întors acasă. Şi credeaţi că aţi scăpat de mine!

Au trecut 12 zile ciudate.

După cum am menţionat, mi-am cărat măruntaiele în tabăra organizată de S.O.R fără a avea nici cea mai vagă idee despre ornitologie. Singurele mele cunoştiinţe le-am dobândit la muzeul din oraşul nostru, unde am văzut şi io cum arată un pelican comun şi unu’ creţ, cum arată cioc-întorsul, nagăţul, călifarul, lopătarul şi barza.

Cu un asemenea bagaj de cunoştiinţe impresionant, mi-am pus rucsacul în spinare şi am plecat zâmbind, gândindu-mă că lipsurile nu mă vor afecta atât de tare. NOT. Maliuc – noroi. Vadu –  nisip. Nicăieri o toaletă, apă curată cu porţia. Vorba aia, m-am dus la dracu’n praznic. Nu-i nimic, las’că vine distracţia. NOT. Nu e chiar atât de uşor să mingle cu persoane cu 5-6-7-8-9-10-11-20 de ani mai mari ca tine şi care ştiu ce-i aia Tringa erythropus. Da, nu-mi place să atrag prea mult atenţia şi nici să mă bag în seama aiurea. Ai chef să vorbeşti cu mine, întreabă-mă şi-ţi voi răspunde. 😛 Poate din aceasă cauză, eu şi concetăţeanca mea am preferat să ne vedem de oile noastre şi să facem…ce ne taie pe noi capul, cu toate că POATE am exagerat în unele privinţe. 😀

Un lucru e cert, am deschis un kindergarden acolo. Devenisem un magnet pentru aştia mici, care se întreceau în bancuri şi în poveşti cu căţei şi pisici moarte. Pentru a doua oară, m-am convins că nu vreau să am vreodată un copil 😆 .

Peisajele din Maliuc au fost stunning. La Vadu a fost cam subţirel, dar acolo am văzut pelicani.

Citește în continuare ‘Dracu’ s-a întors acasă. Şi credeaţi că aţi scăpat de mine!’

Legile nescrise ale lumii, cum poţi opri timpul, o părere despre viitor şi nimic din toate acestea

Pentru moment, experimentez senzaţia „Ce dracu’ ai de gând să faci cu viaţa ta?”. E o senzaţie ciudată, mai ales că răspunsul întârzie să apară.  Neuronii se joacă liniştiţi în voie în Disney Land-ul din creierul meu, ţopâind pe idei uzate şi folosite în exces. Zboară din sinapsă-n sinapsă, sclipind a bunăstare şi belşug, inhibând micile şi nesemnificativele idei, care s-au strâns toate în lobul occipital, departe de orice fel de activitate, adânc înfipte în praf şi pânze de păianjen sub scheletele ideilor de mult apuse, şi înţepenesc. Şi înţepenesc şi eu cu ele, gândindu-mă că poate căldura e de vină.

Dacă nu poţi să te împotriveşti, las-o baltă. Oricât aş vrea să scot ceva interesant, n-o să meargă; îmbrăcat frumos şi totuşi gol.

Aşa a început să mă preocupe viitorul. Meu, bineînţeles. O fi sunând aşa de bine?

Mă gândeam la ce aş putea să fac ca să-mi câştig existenţa. Pot să accept să devin la fel de mediocră şi de nesemnificativă ca majoritatea rudelor mele, nişte oameni şi atât, care lucrează şi-şi hrănesc copii. Sau pot să nu fac asta. Pot să duc o viaţă interesantă, pot să aleg să fac ceva ce-mi place, nu să fac ce…mai găsesc să fac. Nu vreau să mă plâng. Oricât de rău ar fi, nu vreau să mă plâng.

Şi după ce toată vâlva va înceta, vreau să mă retrag. Undeva departe. Şi să mă pun pe studiat Evul Mediu, care de pe acum mă fascinează. Cu toate poveştile despre magicieni şi creaturi mitice, despre Cavalerii Templieri şi Sfântul Graal. Religii vechi şi credinţe păgâne. Mi-ar plăcea să ajung o băbuţă simpatică care trăieşte într-o casă plină de cărţi şi desene cu balauri.

Şi, inevitabil vine vorba de moarte. Am dezbătut odată cu cineva ideea de ‘cum ţi-ar plăcea să mori’. Am ajuns la concluzia că cele mai interesante metode ar fi prin sinucidere premeditată şi omorât, tot premeditat, pentru că lucrurile gândite sfărşesc cel mai bine. 😆 😀 Sinucidere premeditată, atunci când ai impresia că ai îmbâtrânit, când începi să te simţi ca o plăcintă incapabilă să-şi mai mişte cadavrul prin casă fără ajutorul unui baston. Omorât premeditat, victima unui complot care te are pe tine ca element central. Ah, da, să ajungă cineva să îşi dorească să nu mai trăieşti. Sweet. 😆

A, şi mi-ar plăcea să mă pun pe scris poveşti aberante, ceva la care mă pricep de minune. 😆 Poveşti din Lumea de Purpură. 😀 😀 😀 Gen:

După omorârea talibanilor şi după terminarea sabbat-ului, am simţit nevoia s-o ard în stil german, dând pe gât 3 shot-uri de suc de portocale, în compania prietenilor mei, Nosferatu şi Andrei.

Şi dacă nu te-ai plictisit de atâtea aberaţii pe cm², aş putea continua fără să mă opresc în ritmul ăsta.

Şi dacă eu vreau glorie, voi ce-mi daţi?

Răspunsul la această întrebare e relativ simplu. Când cineva vrea glorie, primeşte atenţie. Pe asta se bazează publicitatea. Pe atenţie mizează toţi şmecherii. Aşa îşi câştigă ăştia de stau pe scaune la Cotroceni voturile.

Mecanismul de funcţionare este, iarăşi, simplu. Iau ca exemplu…păi, pe mine. 😆 Acum citeşti articolul ăsta, într-un trecut apropiat ai mai citit ceva de pe aici, şi poate îţi faci planuri să mai revii. Aşa îmi acorzi tu atenţie, şi mie îmi creşte numărul de vizualizări, şi aşa avansez în nu-ştiu-care-listă-de-blogări şi ajung să-i detronez pe ăi mai şmenari din blogosfera românească. Ok, poate am exagerat un pic. 😆

Noi, ăştia mai mediocri, avem patru lucruri de făcut în viaţă:

  1. Să plătim taxe. (Asta în cazul în care nu eşti lăutar 🙂 )
  2. Să muncim pe brânci pentu curu’ altora.
  3. Să ne facem plăcuţi altora, şi nu nouă înşine.
  4. Şi, înfine, să ne pese.

Şi când spun că trebuie să ne pese, nu mă refer la hrănirea locuitorilor Ugandei. Şi nici la salvarea tigrilor bengalezi de la dispariţie. Acest al 4-lea punct este mai uşor de îndeplinit chiar şi decât punctul al 3-lea.

INSTRUCŢIUNI:

Aşezaţi-vă comod în faţa televizorului. Procuraţi o pungă king-size de floricele de porumb. Aprindeţi televizorul din telecomandă. Uitaţi-vă la ştiri.*

*ATENŢIE: trebuie urmărite absolut toate ştirile, începând cu ora 1 şi terminând cu ora 23. Iar postul de televiziune care dă cel mai mare randament este OTV.

Din fericire pentru noi toţi, resursele sunt din ce în ce mai mari, şi putem să îndeplinim punctul al 4-lea cu ajutorul calculatorului, dar şi cu telefonul. 😎 Şi cum resursele s-au extins, bagajul de informaţii vitale trebuie să fie pe măsură, în aşa fel încât o persoană să ajunge să disece şi 10 ştiri despre tot felul personaje reprezentative a culturii române în mai puţin de 5 secunde. Da, sună foarte ambiţios, dar trebuie să acceptăm, pentru că până la urmă noi suntem ăia care bagă în seamă.

Nu pot să nu amintesc de un caz care pe mine m-a marcat. Mai demult, un tip pe nume Gabi, reprezentant al comunităţii ceva mai colorate de la noi din ţară, a omorât un bătrân de 91 de ani în USA, veteran de război. Şi a fost condamnat la moarte. Această ştire a ţinut pagina întâi a multor ziare, a fost în discuţie cam o săptămână la TV, şi apoi…nu ştiu. S-a uitat de acesată chestiune neinteresantă, şi politica şi-a revendicat bine-meritatul loc întâi în rubrica de ştiri. Dacă a murit Gabi sau nu, nici acum nu ştiu, şi sincer, mă doare mai tare de unghia care dă să mi se încarneze la degetul stâng de la piciorul mare decât de soarta bronzatului acesta. („bronzat”, citat de la evlaviosul Danion Vasile. 😎 ) Ce  mi-a plăcut mie a fost valul care a urmat. Un concetăţean a avut bună-voinţa să-mi împartă şi mie nişte lucruri interesante:

Suflet pierdut de Maidanezu(Vizitator), luni, 27 aprilie 2009 – 21:39
La un bosorog de 91 de ani si un dos de palma este fatal. Mai bine recunostea prostia si mai avea o sansa la viata.

răspuns:

Gandire de infractor ! de Popa Natu(Vizitator), luni, 27 aprilie 2009 – 23:45
Felul dumitale de gandire este cel al unui infractor ! Nu il blamezi pe tzigan pentru omor ci ii dai sfaturi despre cum ar fi trebuit sa „fenteze” tribunalul ca sa scape cu viatza. Esti nimic mai mult decat un manelist !!!

Comentarii postate pe site-ul Evenimentul Zilei în legătură cu această ştire. Nu pot să nu remarc umorul tipic românesc al d-lui Maidanezu care, după spusele d-lui Popa Natu dă dovadă de gândire tipică unui infractor. Şi cel mai interesant mi se pare felul în care d-l Popa a încadrat toate injuriile pe care i le putea adresa d-lui Maidanezu într-un singur cuvânt: manelist. Bravo, felicitări, 10 puncte din partea mea!!! 😆 Nici eu nu puteam să conchid mai bine. Nu mai spun că am abuzat de această idee săptâmâni întregi, şi am împărtăşit şi altora această metodă de a înjura pe cineva. Îi spui manelist, şi îl faci în acelaşi timp: prost, cretin, nespălat, dobitoc, măgar, şi chiar infractor.

Apoi, a mai venit o replică:

Bosorog ? de Tractoristu’, luni, 27 aprilie 2009 – 23:54
Sa spui lu taica-tu asa ! Ca a crescut un prost !

D-l Tractoristu’ este vizibil afectat de afirmaţia d-lui Maidanezu. Da’ ce să-i faci, aşa e cu tineretu’ din ziua de azi, nu mai ştiu ce e ăla respect, mai ales faţă de un veteran de război, care probabil mergea cu ajutorul unui picior de lemn şi care la 91 de ani nu mai avea nici un dinte în gură şi care probabil precipita de fiecare dată când deschidea gura, un domn respectabil care probabil a fost ajuns de senilitate şi din această cauză a fost părăsit de copii, nepoţi eţetera (că soţie nu cred că mai avea 😆 ) . Nu ştiu să respecte bătrâneţea şi gata, şi d-l Tractoristu’ s-a simţit atacat şi a ripostat, cu toate că mi-e cam greu să cred că la vârsta lui mai ştie să tasteze la calculator. Dar POATE trag concluzii pripite! 😀 😆 😆

Şi în acest context, dovedesc şi influenţa nefastă a ştirilor. Aceste personaje de mai sus au intrat într-un adevărat conflict, ajungând să-şi adreseze cuvinte necuviincioase unul altuia. 😆 Deci, cine a afirmat că money is the root of all evil, nu a avut în vedere ştirile cărora, inconştient, le dăm atenţie.

Trist, am fost un pic cam pe lângă subiect.

Eu defapt vroiam…da, mă gândeam la cum alţii au parte de aşa de multă atenţie, şi prin urmare de glorie. Gigi, EbA, Udrea, Nikita, eţetera. Păi, frate, ei ce-au în plus faţă de mine? Huh, puţini dintre ei au mai multe cunoştiinţe ca mine, şi sunt sigură că sunt în stare să vorbesc mai corect decât mulţi dintre ei. Şi totuşi, unde greşesc? Gândindu-mă aşa şi plimbându-mă pe tot felul de plaiuri necunoscute, am ajuns la concluzia că trebuie să existe o aşa-zisă reţetă a succesului.

Se alege dintr-o varietate bogată de produse, unul dispus să se injosească într-atât de mult încât să ajungă de râsul şi lui badea de la ţară. (Nu Badea de la TV)
Se aşează într-o emisiune, alături de alţi semeni ai lui şi de un moderator gata să accepte orice debitări.
Produsului se adaugă în compoziţie un pachet de fiţe şi o lingură de mărimea creierului plină de prostie. Se amestecă până se obţine un terci.
Se lasă la fript, la început la foc mic, şi apoi la foc din ce în ce mai mare, sub presiunea unor subiecte care îi depăşesc intelectul.
Se lasă 30 de minute să se răcorească spunând toate prostiile care-i trec prin cap.
După emisiune, se citeşte ratingul pe care l-a avut. Se plăteşte o sumă grasă, şi este rugat să mai revină şi a doua oară, dar cu un scandal.

Hai să nu fiu chiar neînţelegătoare… 😆 Acestă reţetă nu se aplică de fiecare dată în acestă formă. Ea se pliază după mărimea buzunarului şi după numărul de facultăţi menţionate în CV.

Ok, încep să mă conving că n-o să primesc gloria pe care mi-aş fi dorit-o. 😦 Şi poate că nu e nevoie doar de atenţie ca să ai parte de faimă.

Trăiască portofelul gras şi pila de unghii!!!



Loc de ploaie şi killăraie după un umblet prin Bucureşti

1 Iulie este noul 1 Iunie.

Era miercuri. La 5 dimineaţa stăteam în autogară şi-mi aşteptam microbuzul, împreună cu tovarăşa mea de suferinţă.  Nu venea. Era 5 fără 10 şi microbuzul nu-şi făcea apariţia. Să vezi că rămânem aici!

Da’ soarta a fost şi de data asta de partea noastră, şi ne-am găsit un loc confortabil în spate, după ceva tratative cu şoferul care, citez: se comportă de parcă ar avea 17 ani. Nevoia de a dormi şi-a spus cuvântul, şi concetăţeanca mea a dispărut rapid în lumea viselor, lăsându-mă pe mine cu MP3 meu credincios şi cu „21 Guns” sunându-mi în urechi.

Drumul a fost puţin cam peripeţiiless. Ba nu, prietena mea a băgat sperieţii în mine când pe bac (Brăila) a crezut că cineva i-a luat portofelul. N-a fost să fie. Şi a mai fost ceva, dar n-o să menţionez acest incident pentru că aş risca să ajung ca şi tipul din reclama la Gusto. (Crap, îmi dai şi mie un pufulete?:O3)

Bucureştiul la Voluntari mi-a lăsat o impresie ciudată. Am tras concluzia că a noastră capitală este in need of puţuri.  Nu glumesc. Mă uitam pe geam şi pe fiecare stâlp din Colentina era un afiş pe care scria: EXECUT PUŢURI. După ceva timp, mesajul s-a schimbat, şi a devenit: FORAJE PUŢURI. După încă ceva timp, mesajele alternau, astfel încât am văzut stâlpi acoperiţi aproape în întregime cu afişe: EXECUT PUŢURI, FORAJE PUŢURI şi EXECUTĂM PUŢURI. Puţuri freaks.

Am mai observat un mesaj amuzant: 2+2 LUBRIFIANŢI. Era la un magazin de piese auto, geez. A, şi am văzut „Depozitul de vinuri”, probabil Raiul vinurilor în România. Să nu mai pomenesc de service-ul care avea scris cu litere mari TUNING, un lucru care mi-a amintit că încă sunt în România.

De notat: Bucureştiul are nişte common points cu Tulcea. Mă refer la graffs aici. Da, şi acolo am observat acelaşi ACAB care, sincer, mă scoate din sărite, şi nelipsitul HOMELESS PEOPLE. Serios, lumea asta e plină de oameni ne-originali. Dar, cu ocazia asta, amintesc de stencilul cu Barack Obama fumând un joint. Era awesome.

JD803237

Am ajuns la gazdele noastre. Apoi, am tras o raită prin Mall Vitan, şi am mâncat nişte pui de la KFC şi am bălit uitându-mă, la Diverta, la Glamorama a lui Bret Easton Ellis şi la „Battle For The Sun”(Placebo), „4:13 Dream”(The Cure), „21st Century Breakdown”(Green Day). Ciudaţi sunt oamenii aştia care merg într-un Mall ca să se uite la cărţi, CD-uri şi rechizite.

La ora 4 şi ceva a început nebunia. Aveam în plan să luăm autobuzul 123 până la Unirii, de acolo să luăm metroul to Aviatorilor şi apoi Romexpo. Simplu. Autobuzul n-a fost greu de prins, dar ştiu că am pătimit cu adevărat; era insuportabil de caaald!(!!!) La Unirii am luat-o în direcţia greşită, şi a trebuit să ne milogim de careva să ne spună încotro e staţia de metrou. La metrou am cam belit-o, ne-am învârtit câteva minute ca nişte pui rătăciţi, daaaar acesta a sosit în staţie la ţanc. În metrou am pus ochii pe unul care vorbea la telefon şi a dezvăluit că se ducea la B’Estfest. Eu, geniu malefic, mi-am pus în cap să-l urmărim. A fost simplu, până când tipul a dispărut subit. Am fost nevoite să ne ducem la o florărie să întrebăm pe un nene unde şi cum. „Traversaţi şi mergeţi înainte, dar puteţi să luaţi şi autobuzul.” Autobuz??? Are you kiddin’ me? NO WAY! Mai bine pe jos. Am traversat şi am mers înainte. Şi n-am ajuns nicăieri. Am oprit pe un alt nene care părea destul de liber: „Mai aveţi cam 20 de minute de mers. Traversaţi la următoarea intersecţie, apoi mergeţi până la Arcul de Triumf, şi apoi faceţi prima la dreapta. Nu e prea departe.” Ahaaa, ce bine. Am făcut întocmai, dar când am ajuns la acel „prima la dreapta”… Ne-am învârtit odată în jurul Arcului. Şi apoi am întrebat un tip de la o firmă de securitate: „Drept înainte pe bulevardul ăsta.” pe drumul cel bun! Mda, până la intersecţie. Acolo am recunoscut bulevardul Mărăşti, pe care ştiam că e Romexpo. Şi totuşi, am mai întrebat pe cineva: „Vedeţi clădirea aia mare? (Hotel World Trade Center, ASTA-I O GLUMĂ?) Când ajungeţi acolo faceţi dreapta, şi e Romexpo. E ceva de mers, cam 20 de minute.” Am mai auzit asta odată. Incă nu eram pe deplin mulţumită. Mă gândeam chiar câte indicaţii o să mai cerem. Pe drum, am văzut un homlees care făcea sex cu pământul şi cânta ceva indescifrabil. Ciudat mai e şi Bucureştiul ăsta!

Şi…da, am ajuns unde trebuia! Gata nebuneala! Am jurat că de acum încolo nu mă mai iau după oameni. Tipul pe care l-am filat prima oară a ajuns acolo chiar puţin după noi. Însă pe drum, am mai pus ochii pe nişte găşti unde erau oameni mai ciudaţi, cu părul albastru, dread locks, şi tricouri personalizate, şi am încercat să-i urmărim şi pe ei. Spre mirarea noastră, şi ăştia au ajuns după noi!

Romexpo e so fucking uriaş.

La terase, totul se procura cu jetoane, pe care ţi le luai de la nişte chestii de la Raiffeisen. 5 lei jetonul. Cola era de căcat, pentru că nu-ţi dădea o sticlă de la frigider; îţi turnau într-un pahar de hârtie şi era oh so gross de caldă. Poşircă în toată regula. Berea era la pahar de plastic şi era rece, dar avea un miros ciudat de…în fine.

Una peste alta, intră Snails pe scenă!!!

JD803243 JD803245JD803244JD803247

(Pozele mele)

3678283445_2b73bd25cb_b3678283891_e9cc443d87_b

(Poze Divercity Cafe)

Prea multă lume nu ştie de aceşti modovinaşi. Vin de la Chişinău, şi la începuturi făceau cover-uri la The Mamas And The Pappas. Acum, influenţele alternative sunt destul de pronunţate, aducând mai mult a british. Repertoriul lor a fost foarte tare, păcat că nu s-a adunat prea multă lume în faţa scenei. Au cântat „Nu pot să dorm”, „Superbasuri”, „Derulează-mă”, „Pistol cu capse”, „Frumoasă foc”, „Supebasuri”, şi evideeent „Salut conştiinţă”, astea din ce ştiu eu.

După un început drăguţ, a urmat o adevărată isterie: Patrice. Afro-germanul a ştiut cum să mobilizeze publicul, şi i-a făcut pe toţi să sară în picioare, chiar şi pe cei mai ne-fani ca mine (dar promit că de acum încolo o să-mi placă). Foarte veselă şi foarte antrenantă prestaţia lor, chiar mi-a plăcut. Melodia „SoulSTORM” a picat la fix, exact când a început ploaia. Dar nimeni nu dădea atenţie picăturilor uriaşe care ameninţau concertul şi la bis toată lumea urla ” Soooouuuulstoooooorm, sooouuulstoorm everywhere!!!” Patrice a zis ceva foarte interesant la un moment dat, însă n-mi amintesc exact ce. Era ceva de genul: „Romania, you know what day is today? Today is the day you live.” De notat: jocul cu mâinile şi cu ţipatul a fost foarte original. apoi, ţin să menţionez faptul că Patrice e în stare să zică şi 5 cuvinte pe secundă, cu adevărat stunning!

JD803248 JD803249JD803250JD803251p1140619

Cum ziceam, a început ploaia. Ieri, adică joi, mă uitam pe Infernet şi am văzut că peste tot se menţionează că aceste condiţii meteorologice nu au influenţat cu nimic publicul. Sincer, aşa a şi fost. Cu toate că am petrecut maxim 8 minute în acea ploaie, eram udă până la underpants. Nu cred că mi s-a mai întâmplat aşa ceva niciodată. Pe jos apa se adunase apa, să zicem cam de 3 cm, practic picioarele noastre înotau. Foarte bine puteam să mă descalţ, ar fi fost acelaşi lucru. Mi-am păstrat jumătate de cap uscat cu ajutorul unei reviste pe care am primit-o la intrare, prea mare diferenţă n-a făcut, dar mă simţeam ceva mai uscată.

După ce Patrice a plecat de pe scenă, toată lumea s-a adunat sub umbrele de la terase şi pe la corturile unde serveau băuturi. Am dat de un tip care făcuse rost de un sac menajer: „Uite, eu n-am nevoie de el” îi spune prietenului lui „Eu iau doar o bucată ca să-mi învelesc telefonul. E mai important ca mine!” Avea dreptate, eu m-am chinuit să-mi feresc camera şi telefonul ascunzându-le sub tricoul abia cumpărat (în poşetă). A fost o harababură totală, dar nimeni nu regreta, toţi erau cu zâmbetul pe buze şi făceau haz de necaz.

Concertul celor de la White Lies a fost un pic amânat. În jur de 30-40 de minute, timp în care ploaia s-a domolit. Din nefericire pentru aceşti englezoi, nu s-a strâns prea multă lume în faţa scenei lor, toţi dând din coate să ajungă cât mai în faţă la scena unde urma să apară cei de la The Killers. Poate că ei sunt obişnuiţi cu ploaie la concerte, că de, vorbim de Marea Britanie, dar la noi în Românica nu e ceva foarte common. Eu…i-am cam înjurat. Nu am fost mai deloc atentă la prestaţia lor, şi nici că regret asta prea mult. Da, eram nerăbdătoare să-i văd pe Killărşi, şi vroiam să se termine cât mai repede treaba asta cu ploaia. 3678539389_485baac03c_b

Mă uitam la cum tehnicienii sau ce mama naibii o fi ăia aranjau decorul pentru killărşi. Palmieri de plastic, lumini de toate felurile, un keyboard care-l activa pe „K”, „cel de-al 5-lea membru al trupei” care şi-a făcut prima oară apariţia la EMA 2008, chiloţii unui grăsan care se tot apleca cu fundul în faţa noastră…a fost killing să-i aştept.

Şiii…în jurul orei 10, Brandon şi compania sar pe scenă şi încep cu „Human”. Din presă, am înţeles că atunci se aflau la Romexpo în jur de 15.000 de oameni, de 5 ori mai mulţi decât mă aşteptam!!! N-am cuvinte să descriu atmosfera. Fiind cred că cea mai iubită piesă de români, toţi urlau versurile odată cu Brandon făcându-l nu doar o dată să zâmbească. În repertoriul lor s-au numărat piese ca: „Shadowplay”, „A Dustland Fairytale”, „Somebody Told Me”, „Spaceman”, „The World We Live In”, „All These Things That I’ve Done”, „Mr. Brightside”, „Jenny was A friend Of Mine”, „Read My Mind” şi incendiarul „When you Were Young”. (E posibil să mai fi uitat ceva xD)

De notat: să auzi 15 000 de oameni strigând în acelaşi timp „I got soul but I’m not a soldier” este de pe altă lume!

Acum îmi voi cere scuze oficiale faţă de toată populaţia României pentru că i-am subestimat şi am zis că nimeni habar n-are de The Killers, şi dacă are nu ştie decât de „Human”. Sper să găsiţi puterea să mă iertaţi.

Pros and cons:

Brandon a fost ca un copil plin de energie. A sărit peste tot unde se putea, s-a îndoit cum a putut, a îngenuncheat când a avut ocazia, a făcut un adevărat show şi a fost o plăcere să-l urmăreşti. Un pachet de voie bună, asta a fost. Numai un zâmbet tot concertul. Sonorizarea n-a fost de partea lui, din păcate, sistemele dând-o în bară din cauza a prea mulţi waţi împinşi la maxim.

Ronnie, bateristul, a fost la fel de energetic. A bătut în tobele alea cât a putut de tare; s-a văzut că şi-a dat toată silinţa. De două ori şi-a aruncat beţele în public, odată pe la mijlocul reprezentaţiei, şi încă o dată la sfârşit. Fericit cel lovit de beţele lui, căci acela le va poseda şi le va arătat şi nepoţilor lui.

Dave, chitaristul, my favorite! :x, a fost un shoegazer aproape tot concertul. S-a aşezat frumuşel în dreapta scenei, singurel şi cam izolat de ceilalţi, şi 3/4 din timp s-a uitat la pantofi, ca un expert în shoegazing. Îşi mai vântura pleata creaţă şi blondă din când în când, şi doar de câteva ori s-a apropiat de Brandon. Cam pe la sfârşit, a început să se mai dezmeticească şi a început să-şi dea aere de rockstar şi a gâdilat ceva mai energetic chitara. După ţeapa pe care ne-au tras-o, a revenit îmbrăcat într-un soi de bluză cu motiv de leopard (aşa mi s-a părut mie) şi abia atunci şi-a dat drumul şi a început să radieze şi el de energie. A fost sexos rău. (glumă :))

Mark, bassistul, m-a speriat de-a dreptul. De două ori l-am văzut afişând o moacă acidă, de parcă ar fi fost în stare să se arunce în mulţime şi să ne killărească pe toţi 15 000. El m-a dezamăgit, tot concertul n-a făcut decât să-şi schimbe chitara (de remarcat chitara care arăta a vioarăăă :x)şi să-şi mai vânture pletele din când în când. A fost lipsit de energie, n-a făcut nimic spectaculos. Îl urăsc.

Ţeapa serii:

Băieţii au avut chef de glume. La un  moment dat, s-au oprit subit şi au dispărut de pe scenă. Tehnicienii au venit să ia palmierii, şi cu toţii ne-am zis că asta a fost tot. Nici măcar nu cântaseră „When You Were Young”!!!

Dar..au revenit în forţă imediat, un pic schimbaţi, şi au început „Jenny Was A Friend Of Mine”.

Brandon a promis că ultima melodie din repertoriu va fi spectaculoasă şi că ei îşi vor da toată silinţa. Cuvintele i-au fost aurite, aşa a fost! „When You Were Young” a fost incendiar la propriu, luminile au fost folosite la maxim, flăcări (scântei mai degrabă) au ieşit din spate, Brandon a urlat, Ronnie bătea cu putere, Dave era şi el mai aproape şi mai energic, Mark a părut un pic schimbat, a fost un final de vis. Nici că puteam să-mi închipui că va fi atât de tare.

De notat: jocul de lumini a fost nemaipomenit.

JD803264 JD803270JD803269JD803263p1140677p1140688

E cam de prisos să mai lungesc articolul cu plecarea mea. Spun doar că atunci când am ieşit din mulţime nu mai puteam să-mi îndoi genunchii, era ca şi cum îmi ruginiseră.

De notat: de acum încolo nu o să mai râd niciodată de roboţi şi nici n-o să arunc vreodată cu apă în ei.

[Habar n-aveţi cât mi-a luat să fac articolul ăsta!!!]

Toma necredinciosu’, Gigi contra si cele 3 tipuri de tupeu

Eu nu cred, până nu văd cu urechile mele.

Nu, nu-i aşa. E tocmai invers.

Comentezi?

E cert. Fiinţa umană este un stâlp de rezistenţă, înfipt adânc în propriile-i credinţe, care nu crede, nici nu acceptă ca fiind credibilă o altă idee care ar putea contravine concepţiilor pe care singură şi le-a însuşit, conştient sau inconştient, concepţii de care se agaţă strâns cu dinţii şi la care nu renunţă nici în ultimul ceas, oricât de adevărate sau false ar fi.

Şi am explicat, într-o oarecare măsură, titlul acestui post.

„Mititcă” va fi ajutorul meu care va face lumină în acest caz.

Mitică. El nu diferă cu nimic de mine. Sau de tine. Mitică nu e cineva. Mitică este tot. Mitică e reflexia din oglindă a societăţii zilelor noastre.

De ce îl cheamă Mitică? Pentru că aşa vreau eu. Dacă tu ai vrea să-i spui Halezboneleah, eşti liber s-o faci. De ce? Pentru că Mitică nu are nevoie de nume. El e, pur şi simplu. [period]

Lui Mitică nu-i place să-i asculte pe alţii. El zice că toată lumea încearcă să-l mintă. De-asta refuză să creadă în ceva. Cel puţin, în ceva a cărui existenţă este oarecum incertă. Mitică crede doar în ceea ce vede. El zice că adevărul nu este o noţiune abstractă. Sau cel puţin, n-ar trebui să fie. Adevărul trebuie să fie palpabil, demonstrat şi susţinut. Şi, în primul rând, verosimil. Mitică zice că sunt prea mulţi oameni naivi în lumea asta, gata să-şi dea sufletul pe tavă unei concepţii puerile, unei minciuni gogonate. Mitică a ajuns la concluzia că lumea s-a prostit. Poate de-aia toţi îi zic că e „Toma Necredinciosul”.

Şi dacă Mitică rămâne la concepţiile lui, de care nu se leapădă, intră de multe ori în conflict cu ceilalţi. Şi nu o dată s-a întâmplat să se contrazică. De fapt, asta se întâmplă de obicei. El încearcă să-i facă pe alţii să-i înţeleagă ideile, alţii înceracă să-l facă să renunţe la ele, şi uite aşa ajung să fie tot timpul în contradictoriu. Lui Mitică nu-i convine nimic, şi nici nu e de acord cu nimic. Mitică e un fel de „Gigi Contra”.

Mitică are tupeu. Nu-i place să fe criticat. Şi obişnuieşte să răspundă obeservaţiilor mai mult sau mai puţin răutăcioase. Mitică a obeservat că, în esenţă, sunt trei tipuri de tupeu:

  • Tupeu de duzină. Pe acesta îl poate afişa oricine, şi nici nu poate fi clasat ca fiind cu adevărat tupeu. E aşa, o variantă mai slabă a tupeului. Poate fi definit ca fiind o reacţie necontrolată. Se manifestă prin urlete, care enervează pe oricine.
  • Tupeu deşănţat. Se poate spune că aceasta este varianta cea mai „subtilă” a tupeului. Se manifestă prin ironizări şi comentarii răutăcioase. Nu e vulgar.
  • Tupeu jegos. Acest tip de tupeu constă în batjocură, în adresarea unor cuvinte vulgare, obsecene, total nepotrivite.

Sunt sigură că îl cunoşti pe Mitică. Îl vezi dimineaţa, când te speli pe dinţi, îl vezi la micul dejun, stând la celălalt capăt al mesei. Îl vezi pe stradă, în autobuz, în taxi şi în metrou. Îl vezi pe bancă, spărgînd seminţe în timp ce joacă table. Îl vezi la o cafea în restaurant, îl vezi în rând cu tine la o îngheţată.

Mitică ia multe forme. Ia toate formele posibile. Cu toate că, poate, te-ai îndoit o dată de el, ţi-ai dat seama după aceea că era Mitică, ceva mai diferit de cum îl ştiai, dar, în esenţă, tot Mitică era.


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 6 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 15 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,644 amatori
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD