Posts Tagged 'povesti'

Poveşti din Lumea de Purpură (2)

weltanscauung Şoferul m-a aruncat din autobuz, chiar în mijlocul străzii. Am aterizat în bărbie, pe caldarâmul abraziv, julindu-mi genunchii.

Peisajul se schimbase radical.

Lumini pulsau din toate părţile. Oamenii se îmbrânceau, iar în mijlocul gloatei n-am putut decât să remarc un miros căruia am aflat că îi zice „transpiraţie”. Însă n-am fost pe deplin lămurită dacă este vorba de un parfum foarte scump.

Bruce îmi zisese că în Las Vegas o să găsesc răspunsurile la toate întrebările mele; dar ce-ar fi ca ele să mă găsească pe mine? Aşa că m-am pironit în faţa unei clădiri pe care scria cu lietere mari şi roşii „First Class Striptease” şi am început să întreb purpurarii, în stânga şi în dreapta, de ce sunt ei consideraţi ca fiind decăzuţi. Mulţi s-au uitat chiorâş la mine, unii mi-au zis că „nu le am pe toate la mansardă” (cu toate că apartamentul meu nu are decât dormitor şi baie), alţii m-au trimis să-l vizitez pe „Dracu”, iar unii, pur şi simplu, şi-au vărsat lichidul în exces pe gură, direct pe hainele mele. Am mulţumit fiecăruia în parte, gândindu-mă că ei nu sunt în măsură să-mi răspundă la o întrebare care vizibil le depăşeste intelectul, şi că doar  conducătorul lor deţine toate informaţiile secrete.

Mi-am continuat drumul de-a lungul străzii. Din când în când, din ganguri se auzeau nişte sunete puternice, dar scurte, care erau mereu întrerupte de câte o cădere greoaie. Unii purpurari, îmbrăcaţi diferit faţă de ceilalţi, mă opreau şi se agăţau de hainele mele, cerându-mi „bani”. Mi-am scos carneţelul şi mi-am notat acest termen…

Într-un sfârşit am dat de o doamnă binevoitoare, care mi-a zis unde l-aş putea găsi pe conducătorul lor. Ea mi-a spus ceva de Casa Albă…

*

Casa Albă era o clădire mare, şi, inevitabil, foarte albă (purpurarii aştia sunt atât de previzibili, nu sunt deloc spirituali. Iar sarcasmul le lipseşte cu desăvârşire). La intrare era o armată de purpurari musculoşi, gata să mă ia la bătaie, dacă calcam strâmb. Am zâmbit patetic, şi am cerut să-l văd pe conducător. Femeia de la intrare (am înţeles că era un fel de „secretară”), mi-a adresat nişte cuvinte e care nu le-am înţeles, şi m-a corectat zicându-mi că pe conducător îl cheamă Preşedinte . Apoi a umflat un balon de gumă care îi s-a spart şi i s-a întins pe toată faţa. Cu ochii lipiţi pe jumătate, mi-a arătat cu degetul uşa care ducea spre camera Preşedintelui. În mod politicos, am bătut la uşă şi am intrat.

Înăutru erau trei bărbaţi: unul din ei stătea la birou, cu spatele la uşă, cel care purta o pereche de ochelari de soare stătea pe canapea şi cânta într-una: „It’s a beautiful day!”, şi cel de-al treilea era la un alt birou,cu figura parcă imobilizată în faţa unei cutii subţiri, care emitea lumină. Pereţii erau acoperiţi cu poze ale unui individ cu părul slinos şi dat pe spate (aha, deci el este marele Elvis, Regele!), iar pe peretele din faţa mea era o poză cu faţa unui alt individ, care aducea mai mult cu o maimuţă, găurită aprope în întregime (am aflat că jucau darts pe poza aceea), şi pe care scria: „Bush is an asshole.”.

– Cine este domnul Preşedinte? am întrebat.

Atunci bărbatul de la biroul din faţă s-a ridicat în picioare şi a venit înspre mine mergând cu spatele (un soi de dans…). Când s-a întors, am putut să-i observ faţa foarte albă, ca de mort. Era îngrozitor de slab, avea ochii injectaţi şi  vocea subţire, dar răguşită. Mi s-a prezentat ca fiind Michael Jackson.

Mi-a zis că el era doar temporal e aici, pentru că adevăratul Preşedinte s-a dus să-şi facă un tratament de albire (ce-o fi şi aia…). Apoi, mi i-a prezentat pe ceilalţi domni. Bono era cel care cânta, iar cel care stătea la „calculator” era Bill Gates. Am avut ocazia să stau de vorbă cu ei, şi să le prezint povestea mea. Reacţia lor a fost una plăcută, au început să râdă cu lacrimi, nemaiputând să se oprească, zicând că „mare este grădina Domnului.” (nu cred că mă interesa acest amănunt, având în vedere faptul că nici nu-l cunoşteam pe domnul Dumnezeu. Dar, totuşi, dacă acest Dumnezeu are grădina aşa de mare, ce cultivă de are nevoie de atâta pământ?) După ce au terminat, într-un sfârşit cu râsul, Bill Gates a zis „…haideţi să-i facem jocul!” Michael Jackson spunea că lumea lor nu e perfectă, dar poate fi îndreptată dacă lumea ar face eforturi ca s-o „trateze”. Bono a spuns că pacea mondială e doar o reclamă care se vinde bine, şi tot insista cu „It’s a beautiful day!”. Bill Gates a fost mai rezervat, el a spus că atâta timp cât n-are legătură cu Java şi cu sume cu 8 zerouri, el n-are nimic de zis.

Dezamăgită şi de această dată, am ajuns din nou în stradă, nu înainte de a bea un pahar mare de Cola, un lichid negru care-ţi strică stomacul, dar care este atât de bun!

TO BE CONTINUED

Anunțuri

Răul, de la rădăcină (2)

Continuare.

[…]

Podeaua era la fel de şubredă ca toate celelalte scânduri din încăpere. La intrare, în prag, era înnegrită, ca şi cum suflul unui foc a pătruns pe sub uşă, fără să provoace prea multe daune.

În centru era masa. Cu spatele la el, rezeemată de spătarul scaunului, stătea ea, nemişcată, abia dând semne că ar mai respira. Părul roşu i se revărsa în valuri până aproape de podea. Intensitatea culorii l-a făcut să tremure. S-a întors pe un picior şi a dat să iasă; atunci ea a tuşit.

Mii de ace i-au străpuns pielea, pupilele i s-au dilatat, sinapsele i-au îngheţat şi s-a răzgândit. Şi nu ştia de ce.

S-a aşezat pe celălalt scaun de la masă, faţă în faţă cu ea.

Ea privea prin el, la geamul din spatele lui, geam pe jumătate spart, prin care de revărsa lumina albastră a dimineţii. Încă nu-i remarcase prezenţa. Pleoapele îi înţepeniseră, iar ochii ei negri visau larg. Goi. Avea ochii goi. Mai adânci decât un puţ, mai strălucitori decât scăpărările regulate ale stelelor, mai calzi decât adierile focului din şemineu, şi totuşi atât de goi; la fel de lipsiţi de orice sentiment ca un schelete de carne.

Respira pe gură, printre-i buzele vineţii întredeschise. El s-a uitat îndelung la ea. Dar nu vedea nimic.

– De ce m-ai chemat? a întrebat-o.

Atunci a tresărit, parcă revenită din sevraj.

În momentul în care ochii lui metalici au întâlnit ochii ei, lumea s-a oprit în loc, timpul a înţepenit, iar aerul din încăpere s-a încălzit treptat, înfiripându-se şi un mirosfin de răşină.

Vârfurile firelor lui de păr îngheţaseră, dându-i părului său o tentă argintie. Completa perfect albastrul pur al hainelor şi al ochilor.

Şi-a scuturat mânecile de praf şi şi-a dres glasul. Aştepta, impacientat un răspuns.

Ea a întors capul, uitându-se la oglinda spartă de pe perete. Imaginea ei era acum împărţită în zeci de bucăţi, ca într-un puzzle malefic. Ochii ei continuau să sclipească în acelaşi chip macabru, rămânând, totuşi, extrem de calmi.

-Eram curioasă, a spus scăpând un oftat prelung.

(Aveam de gând să termin articolul aici. :lol:)

Citește în continuare ‘Răul, de la rădăcină (2)’

Răul, de la rădăcină

Uşa atârna într-o singură balama.

Păstra încă proaspete urmele adânci de zgârieturi şi, pe alocuri, vopseaua verzuie se înroşise de la prea mult sânge vărsat. Era ciuntită la îmbinarea cu tocul, unde refugia o pânză de păianjen aproape insesizabilă, pânză care ar fi spus toate cele o mie de poveşti pe care le ascundea uşa, fără măcar să vibreze.

El s-a speriat de uşă.

Venele i s-au contractat când a pus mâna pe clanţă. Uşa emana un miros ciudat de mucegai. Ai fi zis că s-au scurs în faţa ei secole întregi; şi ea a rămas pe loc, de nemişcat, loială misiunii pe care soarta i-a încredinţat-o. Romanii au răpus dacii la doi metri în faţa ei. Mesia a căzut lat în prag, după ce a fost coborât de pe cruce. Naziştii i-au pus pe evrei să se sprijine în frunte, de broască. Toate le ştia, pe toate le văzuse, dar nu a scos niciodată un cuvânt. Dreaptă, sprijinindu-se în două scânduri şubrezite, veghea aşa cum a făcut-o dintotdeauna, fără măcar să schiţeze vreun semn de oboseală.

El se simţea mic în faţa uşii.

Puterea a venit, pe neaşteptate şi la momentul potrivit, şi el a putut să apese pe clanţă. Uşa a scârţâit, de parcă ar fi fost poarta de la intrarea în iad, un scârţâit atât de profund, comparabil cu vocile a mii de demoni aranjaţi într-un cor, cântând imnuri de o jale trufaşă pentru sufletele nenorocite să calce pe tăciunii încinşi de la intrare.

În cameră era ea, aşezată pe un scaun, în faţa mesei.

Încăperea era goală. Nimic mai mult decât un dulap din lemn de brad, înghesuit în colţul din stânga, în fund, osândit să nu participe niciodată la nimic, privat de orice privilegiu. Pe când uşa începuse să cedeze în faţa a tot ceea ce văzuse, dulapul înflorea. Micile flori sculptate de pe uşă străluceau în culorii vii atunci când lumina soarelui cădea pe ele. Broasca şi cheia păstrau aceeaşi strălucire pe care au avut-o de la începutul vremurilor. Dulapul nu ascundea niciun secret; cele două uşi erau întredeschise, fără nicio ruşine. Dar dulapul nu avea ce să zică, pentru că, săracul, poate că ar fi zis el, dacă ar fi avut şi cel mai neînsemnat secret. Dulapul nu ştia nimic.

[…]

[Come back for the rest :)]

Poveşti din Lumea de Purpură (1)

Era una dintre zilele în care îmi luasem liber de la înhămat ponei roz la ferma de pe cei Trei Nori Zbanghii, şi mă aşezasem liniştită pe patul meu în stil rococo, servind un suc de mere de Eden.

Papagali se opreau la fereastra mea, tânjind după tablete de ciocolată cu alune. I-am servit, şi numai pentru că-mi plăcea la nebunie coloritul penajului lor, care avea tendinţa să strălucească în reflexii roşiatice.

Covorul era mai moale ca de obicei. Probabil noua menajeră pe care o angajesem l-a spălat. Îmi pierdeam picioarele în el, şi albul lui era atât de clar, că vedeam fiecare carcalac albăstrui care mişuna prin el. Făcuse o treabă bună. La început am fost sceptică când a fost vorba s-o angajez, pentru că râtul ei nu-mi inspira încerdere. Dar un prieten m-a sfătuit să nu mă cobor la nivelul la care s-o cataloghez după imagine, aşa cum fac locuitorii Lumii de Purpură.

Briza mării intra în cameră, aducând cu ea un miros plăcut de naftalină, care îmi gâdila simţurile, Citește în continuare ‘Poveşti din Lumea de Purpură (1)’


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 15 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,643 amatori
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD