Posts Tagged 'motivul'

Motivul muzicantului (Motivele artistului)

public doar un fragment!


Sunt obsedat şi să evit disonanţele. Din păcate, dacă reuşesc să fac asta în cântece, în ceea ce priveşte viaţa mea, nu pot să ajung la armonie. Exact cum am menţionat la început, am parte numai de alternanţe, sar dintr-o extremă într-alta. Nici personalitatea mea nu-mi este de ajutor, de atâtea ori m-am lăsat înşelat de ea şi-am ajuns să fiu terorizat de propriile-mi mustrări de conştiinţă. Acum câteva luni, am început o listă în care completez, aproape în fiecare zi, un cuvânt care să mă descrie; ea începe în această manieră: sincer, naiv, stângaci, vicios, persuasiv, indiferent, plictisit, gelos, solidar, romantic, brutal, tulburat, amuzant, agitat, original, ironic, disimulant…şi continuă aşa câteva pagini. Aş spune că orientarea comportamentului meu este incertă şi influenţată mai mult de factorii externi decât de cei interni.

Aceasta este dilema vieţii mele; deşi melodiile mele sunt foarte personale şi mă reprezintă în totalitate, eu nu ştiu cine sunt şi nici cu ce identitate mă prezint în cadrul societăţii. Oare amintirile, vorbele mele, sărutul de aseară mă fac ceea ce sunt? Eu nu mă recunosc; când mă uit în oglindă nu văd lucrurile acestea, văd doar o persoană confuză care nu se mai regăseşte după toate încercările de a se adapta cerinţelor societăţii.

Ideea de identitate porneşte de la conceperea şi reinventarea omului prin gândire. Personalitatea şi dinamica psiho-socială sunt definitorii în cultivarea unei identităţi, proces îngreunat de faptul că natura omului nu poate  fi apreciată decât în plan social, unde schimbările sunt frecvente, rapide şi neprevăzute. Iar pentru ca identitatea să fie una clară, personalitatea trebuie să rămână cu acelaşi fond, deşi forma este involuntar schimbată după factorii externi. Eu am ales să mă adaptez tuturor schimbărilor – care nu de puţine ori m-au împins spre compromis – şi mi se pare că mi-am pierdut eul în această vâltoare tulbure, am senzaţia că am deformat fondul principal. Şi chiar mai rău: în ultimul timp, mă simt din ce în ce mai obosit. Îmi simt fruntea încruntată şi buzele uscate, m-aş opri o secundă să mă uit în urmă după eul meu, rătăcit pe drumurile accidentate pe care am mers.  Dar mă simt împins de la spate de un demon, un demon anonim de a cărui identitate sunt la fel de confuz ca şi de a mea. Poate dacă voi afla cine este, voi găsi puterea să mă opresc; şi dacă nu, îl voi lăsa să mă împingă până în mormânt.

Mulţi şi-ar dori să ducă o viaţă lipsită de stresul cotidian ca şi a mea. Unde caut mereu să mă adaptez, rar întâmpin dificultăţi în relaţionarea cu diferite persoane. La prima vedere, par a fi caracterizat de indiferentism datorită uşurinţei cu care mă strecor în lumea altor oameni, şi datorită furtunoaselor mele dispariţii. Găsesc puterea să iubesc toate arcuirile elegante cu care au fost înzestrate femeile, rămânând totuşi cu gândul la una singură care m-a doborât, care mi-a inspirat desfătare şi fatalitate, amândouă în acelaşi timp.

Alţii m-ar socoti un pervers, un infam; ar spune că sucesc minţile fetelor de pe plaja din Vama Veche cu versuri mincinoase, ce nu duc niciodată la o finalitate, ci mereu la un alt joc al amăgirii. M-ar acuza de lipsă de tact, de misoginism, de incapacitetea de a fi devotat unei singure fiinţe, însă, în sinea lor, văd în fiecare dovadă de infidelitate o împlinire a unei libertăţi inaccesibile sufletelor lor închistate într-o capsulă de prejudecăţi şi dorinţe inhibate. Ori, niciunul dintre ei nu ştie că eu, de fapt, fug pentru ca acele domnişoare să rămână cu o amintire plăcută despre mine, să nu ajungă să vadă în mine o persoană nesigură de sinceritatea sentimentelor sale, un laş ce doar simulează un temperament stabil. Şi nu există poltron mai mare decât cel care îşi ascunde incapacităţile sub o mantie de curaj şi demnitate!

Deocamdată, nu sunt cel mai mare fan al meu. Şi dei din jurul meu nu-mi sunt de niciun ajutor, acum când sunr conştient de această gaură imensă din sufletul meu; îmi spun mereu că sunt un artist desăvârşit, că reuşesc să dau muzicalitate versurilor, fără să alterez caracterul lor de a se revărsa din profunzimea trăirilor într-un mod natural şi aproape haotic. Desigur, orgoliul meu are numai de câştigat; ca orice artist, sunt mândru de lucrările mele, iar faptul că lumea le apreciază este un motiv ca să continui, să perseverez, să ajung la ceva cu adevărat maiestuos. Dar, cu mine cum rămâne? Nu pot fi înlocuit de melodiile mele, deşi toate mă reprezintă şi se inspiră din realitatea mea… Realitatea care mă solicită din toate punctele de vedere. Deşi zgomotul este cel care mă caracterizează, simt că am nevoie de linişte mai mult ca oricând. Şi liniştea poate deveni o carceră, o cămaşă prea strânsă, pentru că ea are proprietatea de a-mi răpi şi singura imagine cu care mă prezint în faţa celorlalţi. Dacă mi-aş reduce chitara la tăcere, aş putea sfârşi tragic. Diletant de-aş fi fost, acest lucru nu mi-ar fi fost imposibil, pentru că aş fi putut oricând să mă întorc în domeniul meu de activitate. Altfel, dacă aş renunţa la muzică, aş rămâne doar cu nişte carenţe greu de suplinit, aş ajunge să-mi cataloghez lucrările finalizate ca fiind operele unui impostor. Un impostor ce a căzut dramatic în capcana contrafacerii realităţii.

Muzica, ca toate celelalte arte, porneşte de la o realitate, neverificabilă însă, şi îi oferă o profunzime mistică. Realitatea din muzică este, indiscutabil, ideală. Şi totuşi, în muzică mai mult ca în oricare artă, lumea confundă realitatea din lucrări cu realitatea cotidiană. Ceva în noi, ceva inconştient ne spune că trebuie să ne orientăm spre ideal, deşi acesta, prin proprietăţile sale, ne este de cele mai multe ori inaccesibil. Oare nu pe baza acestui sistem a apărut şi religia? Un ideal de care aveam nevoie ca să învăţăm să sperăm?

Motivul fotografului (Motivele artistului)

A devenit o obişnuinţă ca, de fiecare dată când este deschis un subiect despre fotografie, să fie îngemănată în discuşie şi o părere despre eternitate. Fotografia ar fi cea care oferă clipelor imortalitate; doar dacă am fi roboţi, am putea crede cu adevărat că momentele rămân vii, pentru totdeauna, prin intermediul unor fotografii.

Am renunţat demult să mai acord importanţă părţii tehnice a artei fotografice. Încadrare, luminozitate, centrare, contrast… sunt toate nişte formalităţi, în care fotojurnalistul sau începătorul se străduie să se încadreze. Lor le poţi strica toată munca adresându-le un singur comentariu privitor la, să zicem, focus. Tot subiectul parcă dispare de pe hârtia lucioasă, se divizează în particule mici şi iese în evidenţă doar greşeala tehnică. Probabil aici este punctul în care fotografia devine, din artă, doar o altă armă artificială a publicităţii.

Refuzul meu de a mă conforma regulilor învăţate la facultate şi în timpul vieţii mi-a adus eşecul pe plan profesional. Cine are nevoie de fotografii haotice, total inopinante şi fără niciun subiect, aparent? Fotografiile mele nu ar fi trecut niciodată vreo analiză amănunţită, ele trebuiau simţite, asimilate, erau felii din viaţă care ar fi trebuit să înfioare chipul crispat al omului zilelor noastre. Puţini însă au înţeles acest mesaj; aşa am fost dat afară de la locul de muncă, lucru care m-a determinat să practic fotografia doar la rang de artă. Ideea a venit odată ce am conştientizat că nu respect nicio normă şi nu sunt consecvent; aş zice că aici începe arta, când nu mai este constrânsă de rigori compoziţionale, şi se manifestă din profunzimea trăirilor interioare. Într-un sfârşit, roadele muncii mele nu se mai adunau în portofel, ci pe pereţii camerei, în albume şi la expoziţii.

Am spus, mai înainte, că numai roboţi fiind am putea crede în dăinuirea unei clipe prin fotografiere. E doar unul dintre mofturile egoiste ale omului prin care se simte, undeva, mai aproape de zei şi de plenitudinea ce-i înconjoară. Omului i s-a lăsat în grijă aproape tot: animale, plante, şi chiar propria-i conştiinţă. Veşnicia, însă, a fost mereu rezervată zeilor, chiar dacă aceştia şi-ar putea permite să se comporte ca nişte muritori. E o iluzie, cea mai înşelătoare dintre toate, să crezi că poţi intra în eternitate. Dar, crezând în ea, îţi poţi cultiva intelectul astfel încât să ascezi spre un plan superior al existenţei (un progres atât interior, cât şi exterior), viaţa poate deveni mult mai bogată atunci când nu ţii cont de constrângerea Timpului şi îţi satisfaci trebuinţele superioare. Da, repet, eternitatea este o iluzie; dar iluzia, minciuna sunt infinit mai încântătoare decât cele mai categorice adevăruri. Sufletul nu are nevoie de adevăr, el trebuie să inspire eternitate; prin urmare, şi sufletul este învăluit într-o sferă de amăgire. Însă pentru ca sufletul să atingă desăvârşirea, are nevoie de imagini. În cele din urmă, nu prin fotografii retrăim vremurile de altă dată, ci sufletul analizează cu aceeaşi intensitate toţi stimulii şi elaborează răspunsurile potrivite sub formă de trăiri, sentimente. Voi aminti şi de experimentul pe care l-am făcut în acest sens, cum am ajuns să cred că fotografiile reprezintă „hrana sufletului”.

Pornind însă de la această idee de „hrană a sufletului”, m-am lovit din nou de problema eternităţii. Spre deosebire de trup şi hârtia fotografică, sufletul nu se degradează în Timp; unele credinţe ar spune că renaşte mereu sub altă formă. Prin urmare, cum poţi aspira la eternitate, dacă nu-ţi îngrijeşti sufletul?

Mulţi au căzut şi continuă să cadă în această capcană; îşi doresc viaţă veşnică, deşi înlăuntrul lor nu există nimic care să inspire dăinuire în timp. Până la urmă, aceasta este eternitatea, o simplă sfidare a Timpului şi Istoriei. Nimeni n-a găsit o metodă de a ieşi din Timp, fără a întrerupe succesiunea ireversibilă a fenomenelor. Cât de indiferent acţionează Timpul, se bazează doar pe durată, măsură, simultaneitate, egalitate, intervale… Dacă ar trebui să ne raportăm viaţa laTimp, ne-am alege cu un morman de întâmplări măsurate şi finite.

Acum câteva luni, am început să studiez un raţionament care, cred eu, te poate scoate în afara Timpului, ca să-i poţi oferi sufletului răgazul necesar să atingă eternitatea: noţiunea de Timp şi-ar pierde tot înţelesul, dacă am încadra un instantaneu în eternitate. Pentru a ieşi din Timp, nu este îndeajuns ca un moment să persiste în el, ci trebuie el însuşi să reprezinte veşnicia. Aici am găsit un rol foarte important fotografiei în validarea raţionamentului meu. O poză are proprietatea de a îngheţa o clipă, o păstrează neschimbată, neîntreruptă şi neterminată. De aceasta aveam nevoie pentru a mă rupe trupeşte de firul Istoriei, şi de a-mi acomoda sufletul cu un singur stimul intens.

Aristotel a spus că sufletul nu gândeşte deloc în lipsa imaginii, deoarece imaginea reprezintă o senzaţie pentru suflet. Spre deosebire de trup, care nu poate supravieţui dacă nu îi sunt satisfăcute toate nevoile (ca cea de foame, de sete, etc), sufletul nu este o calitate, nu aparţine niciunui organ (deşi Descartes ar susţine că locul sufletului este în glanda epifiză), astfel acesta se poate rupe de firul Timpului doar satisfăcându-i-se o singură trebuinţă: aceea a imaginii. În acord cu trupul, însă, acesta se degradează dacă nu primeşte acel unic stimul, aşa cum trupul moare dacă nu primeşte de mâncare. Dar, cu toate că intelectul pare separat de toate nevoile corpului, omul nu poate cunoaşte o separaţie totală între acestea, un corp fără suflet. Astfel, experimentul pe care l-am pus în practică nu a fost un real succes, însă a durat atât cât să-mi dovedească posibilitatea unei izolări de acest Timp necruţător cu trupurile noastre.

Două luni am stat închis într-o cameră. Tot ce aveam în acea încăpere era un birou, un scaun şi o lampă. Soţia mea era cea care îmi aducea mâncare şi apă, la intervale diferite de timp (ca să nu-mi pot face vreo idee despre cât era ceasul) şi fără să facă diferenţe între mic dejun, prânz şi cină. Pentru acest experiment, am ales două fotografii: una făcută cu mine atunci când am absolvit primele opt clase, şi a două făcută în Herăstrău cu prima mea iubită din anii studenţiei. Aceştia erau stimulii cu ajutorul cărora sufletul meu trebuia să găsească resurse să supravieţuiască.

Majoritatea timpului stăteam întins pe covor şi ridicam pozele, pe rând, deasupra capului şi le priveam preţ de câteva minute. După ce mă simţeam acaparat de amintiri, închideam ochii şi lăsam poza să-mi cadă pe piept, în timp ce în faţa ochilor se derula filmul vieţii mele. Toate momentele de bucurie, tristeţile, insuccesele mă făceau să tresar involuntar, ca şi cum luam din nou parte la ele. Descoperisem o nouă viaţă în cea traită anterior, judecam cu ochii minţii şi nu mă lăsam copleşit de de impulsuri de moment. Cele două poze nu-mi aminteau doar de acele clipe îngheţate; gândul meu zbura înainte şi înapoi, la situaţiile anterioare şi la consecinţe, şi uneori chiar mai departe, la începuturile copilăriei sau la ultima mea săptămână la serviciu. Atunci, corpul meu nu-mi era un impediment, şi nici nu-mi facilita acţiunile. Sufletul analiza stimulii intenşi şi pe cei mai puţin intenţi în aceeaşi măsură; fapte care odată îmi păreau lipsite de importanţă, căpătau dimensiuni ontologice. Altele cărora le acordasem prea multă însemnătate, din motive pur superficiale, se dizolvau în întunecimea pleoapelor, rămânând din ele doar esenţa… Şi acum sunt stupefiat, niciodată n-am trăit mai sincer ca în acele două luni.

În ciuda faptului că mă bucuram de o libertate nelimitată în Timp şi Spaţiu, trupul meu începuse să dea semne de oboseală; m-au ajuns nevoile din urmă. Eram slăbit şi prezentam o formă uşoară de anemie, aveam adesea migrene care mă împiedicau, de cele mai multe ori, să plec în incursiunile mele printre amintiri, iar articulaţiile membrelor îmi deveniseră rigide. Am ştiut de la început că existenţa fizică limitează posibilităţile de manifestare ale celei spirituale, dar am vrut să mă conving de calitatea sufletului de a sfida rigorile măsurate ale Timpului şi de importanţa imaginii, a fotografiei, în acest sens. Sufletul poate exista în afara Timpului, pe când trupul este afectat de fiecare secundă care trece, este supus unei degradări lente, dar sigure. El este, deasemenea, şi sub controlul celei mai aprige arme: soarta, cea care decide cât timp trebuie să se scurgă pentru un individ.

În acest fel, am demonstrat latura sacră a fotografiei, cea care ar trebui să alimenteze manifestarea artistică a acesteia. Ca şi în oricare artă, se porneşte de la o realitate verificabilă, un moment din Timp, pentru a ajunge la un concept iluzoriu, o minciună, o dorinţă arzătoare ce controlează toate celelalte porniri lăuntrice, la eternitate…


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 6 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 15 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,608 amatori
Iulie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD