Posts Tagged 'lumea'

Cum m-am împăcat cu lumea întreagă

N-am acceptat niciodată nimic fără să analizez. Ar fi ca şi cum m-aş priva singură de privilegiul de a alege, sorta, cataloga. Acest privilegiu este tocmai cel care constituie fundaţia societăţii, cum altfel am putea să ne deosebim de animale? Dar la mine a venit momentul să mă împac cu toată lumea…

Unii mă ştiu de răzvrătită, de atâtea ori am promis că voi muri abia după ce voi porni o revoluţie.  Dar asta nu are nicio legătură cu ceea ce va urma.

Am hotărât să accept. Nu ideile înrobitoare care ni se vâră pe gât în fiecare zi, am hotărât să accept natura umană. Având pretenţii, nu am făcut decât să neg o bună parte din realitate, şi asta pentru că trăiam în sfera mea de perfecţiune. Am ajuns în punctul în care am pierdut voinţa de a mai spera. Speranţa o fi ea ascunsă într-un cotlon dosit, dar nu mai vreau s-o găsesc, nu-i mai văd rostul. E doar o himeră, o închipuire ce promite desfătările cereşti, ea nu se adevereşte. Deşi de multe ori te poţi păcăli, crezând că s-a materialzat, după o perioadă de timp realizezi inevitabilul: a fost doar o părticică de adevăr care te-a amăgit.

Nu voi găsi niciodată persoana şi conjunctura ideală. Mă conving de asta pe zi ce trece; prefer uneori să tac şi să observ decât să vorbesc. Şi greşesc atât de mult când fac asta, îmi dau singură cu parul în cap. Văd că nimic nu este aşa cum mi-aş dori să fie, nici măcar locaţia. E anapoda, parcă nu trăiesc viaţa mea, sunt captivă într-o strânsoare care-mi frânge toate idealurile. Şi nici nu pot să ignor această strânsoare, cum ignora Iona gura uriaşă a peştelui ce prevestea pericolul. Am încercat, şi nu am reuşit decât să-mi îndeplinesc dorinţele de moment. M-am şimţit aşa…uşoară. Stand-uri scurte, cât mai scurte, booze, nopţi nedormite, glume aruncate la întâmplare, discuţii fără sens, nimic cu început, nimic cu finalitate. Am ignorat ignoranţa în care începusem să trăiesc, asta până când m-a trezit conştiinţa. Asta undeva în octombrie anul trecut. Am jurat să nu mă mai pripesc.

Şi nici aşa n-am rezolvat nimic, acum simt că trăiesc o minciună pentru că încerc să mă abţin. Dar parcă într-un fel e mai bine, nu mai dau dureri de cap nimănui, pe mine nu mă mai doare capul…întrebarea se pune: cât o să dureze? Am cedat odată în tot timpul asta, de ce n-aş mai face-o odată? Şi încă o dată, şi încă o dată… Acum îmi zic că ştiu ce e rău, că vreau să mă îndrept, că nu mai vreau să cad în ignoranţă. Mi-am făcut şi un mic plan despre cum aş putea să evit această cădere.

Am ajuns la concluzia că nu o pot face singură. Am nevoie de cineva. Cineva atât de disperat după o schimbare ca şi mine. Cineva care să vorbească aşa de mult ca şi mine. Nu am nevoie să mă asculte, o fac eu şi pentru mine, doar să vorbească. Cineva care să aprecieze cât o să ofer, pentru că am de dat cât n-am dat o viaţă întreagă. Cineva care să nu-şi facă griji. Cineva în care pot să am încredere.

Dar nu cumva asta e iar una dintre acele speranţe? Vreau să cred că măcar aste e realizabil. Şi dacă nu, o să cad din nou în disgraţie, e mult prea greu să te ţii departe…

Goethe spunea să ţintim mereu spre mai bine. Mie cine mi-a furat mai binele? Pentru că simt că am stagnat într-o condiţie care nu-mi oferă niciun orizont de aşteptare. Sau poate ar trebui să cred că am fost făcută să zbor, pe când ceilalţi sunt meniţi să moare. Dar dacă toţi oamenii şi-ar spune asta, într-un final se pune problema cine a avut dreptate, a cui cadavru o să cadă în ciuda năzuinţelor sale spre ascensiune. Şi mie îmi este o frică teribilă de moarte.

Poveşti din Lumea de Purpură (2)

weltanscauung Şoferul m-a aruncat din autobuz, chiar în mijlocul străzii. Am aterizat în bărbie, pe caldarâmul abraziv, julindu-mi genunchii.

Peisajul se schimbase radical.

Lumini pulsau din toate părţile. Oamenii se îmbrânceau, iar în mijlocul gloatei n-am putut decât să remarc un miros căruia am aflat că îi zice „transpiraţie”. Însă n-am fost pe deplin lămurită dacă este vorba de un parfum foarte scump.

Bruce îmi zisese că în Las Vegas o să găsesc răspunsurile la toate întrebările mele; dar ce-ar fi ca ele să mă găsească pe mine? Aşa că m-am pironit în faţa unei clădiri pe care scria cu lietere mari şi roşii „First Class Striptease” şi am început să întreb purpurarii, în stânga şi în dreapta, de ce sunt ei consideraţi ca fiind decăzuţi. Mulţi s-au uitat chiorâş la mine, unii mi-au zis că „nu le am pe toate la mansardă” (cu toate că apartamentul meu nu are decât dormitor şi baie), alţii m-au trimis să-l vizitez pe „Dracu”, iar unii, pur şi simplu, şi-au vărsat lichidul în exces pe gură, direct pe hainele mele. Am mulţumit fiecăruia în parte, gândindu-mă că ei nu sunt în măsură să-mi răspundă la o întrebare care vizibil le depăşeste intelectul, şi că doar  conducătorul lor deţine toate informaţiile secrete.

Mi-am continuat drumul de-a lungul străzii. Din când în când, din ganguri se auzeau nişte sunete puternice, dar scurte, care erau mereu întrerupte de câte o cădere greoaie. Unii purpurari, îmbrăcaţi diferit faţă de ceilalţi, mă opreau şi se agăţau de hainele mele, cerându-mi „bani”. Mi-am scos carneţelul şi mi-am notat acest termen…

Într-un sfârşit am dat de o doamnă binevoitoare, care mi-a zis unde l-aş putea găsi pe conducătorul lor. Ea mi-a spus ceva de Casa Albă…

*

Casa Albă era o clădire mare, şi, inevitabil, foarte albă (purpurarii aştia sunt atât de previzibili, nu sunt deloc spirituali. Iar sarcasmul le lipseşte cu desăvârşire). La intrare era o armată de purpurari musculoşi, gata să mă ia la bătaie, dacă calcam strâmb. Am zâmbit patetic, şi am cerut să-l văd pe conducător. Femeia de la intrare (am înţeles că era un fel de „secretară”), mi-a adresat nişte cuvinte e care nu le-am înţeles, şi m-a corectat zicându-mi că pe conducător îl cheamă Preşedinte . Apoi a umflat un balon de gumă care îi s-a spart şi i s-a întins pe toată faţa. Cu ochii lipiţi pe jumătate, mi-a arătat cu degetul uşa care ducea spre camera Preşedintelui. În mod politicos, am bătut la uşă şi am intrat.

Înăutru erau trei bărbaţi: unul din ei stătea la birou, cu spatele la uşă, cel care purta o pereche de ochelari de soare stătea pe canapea şi cânta într-una: „It’s a beautiful day!”, şi cel de-al treilea era la un alt birou,cu figura parcă imobilizată în faţa unei cutii subţiri, care emitea lumină. Pereţii erau acoperiţi cu poze ale unui individ cu părul slinos şi dat pe spate (aha, deci el este marele Elvis, Regele!), iar pe peretele din faţa mea era o poză cu faţa unui alt individ, care aducea mai mult cu o maimuţă, găurită aprope în întregime (am aflat că jucau darts pe poza aceea), şi pe care scria: „Bush is an asshole.”.

– Cine este domnul Preşedinte? am întrebat.

Atunci bărbatul de la biroul din faţă s-a ridicat în picioare şi a venit înspre mine mergând cu spatele (un soi de dans…). Când s-a întors, am putut să-i observ faţa foarte albă, ca de mort. Era îngrozitor de slab, avea ochii injectaţi şi  vocea subţire, dar răguşită. Mi s-a prezentat ca fiind Michael Jackson.

Mi-a zis că el era doar temporal e aici, pentru că adevăratul Preşedinte s-a dus să-şi facă un tratament de albire (ce-o fi şi aia…). Apoi, mi i-a prezentat pe ceilalţi domni. Bono era cel care cânta, iar cel care stătea la „calculator” era Bill Gates. Am avut ocazia să stau de vorbă cu ei, şi să le prezint povestea mea. Reacţia lor a fost una plăcută, au început să râdă cu lacrimi, nemaiputând să se oprească, zicând că „mare este grădina Domnului.” (nu cred că mă interesa acest amănunt, având în vedere faptul că nici nu-l cunoşteam pe domnul Dumnezeu. Dar, totuşi, dacă acest Dumnezeu are grădina aşa de mare, ce cultivă de are nevoie de atâta pământ?) După ce au terminat, într-un sfârşit cu râsul, Bill Gates a zis „…haideţi să-i facem jocul!” Michael Jackson spunea că lumea lor nu e perfectă, dar poate fi îndreptată dacă lumea ar face eforturi ca s-o „trateze”. Bono a spuns că pacea mondială e doar o reclamă care se vinde bine, şi tot insista cu „It’s a beautiful day!”. Bill Gates a fost mai rezervat, el a spus că atâta timp cât n-are legătură cu Java şi cu sume cu 8 zerouri, el n-are nimic de zis.

Dezamăgită şi de această dată, am ajuns din nou în stradă, nu înainte de a bea un pahar mare de Cola, un lichid negru care-ţi strică stomacul, dar care este atât de bun!

TO BE CONTINUED

De ce vreau sa schimb lumea…

„Superman’s dead.”

Dar eu nu sunt aici sa fac pe Superman. Si nici n-am de gand sa salvez lumea de la un colaps iminent. Nu, nu voi rezolva criza economica si nici nu voi opri razboaiele. Topirea ghetarilor nici nu figureaza in ‘my-to-do-list’, iar asteroidu’ mi se pare prea departe ca macar sa ma gandesc la el. Nu voi face ca manelele sa dispara, si nici nu-l voi scoate pe Osama Bin Laden din ascunzatoare. Nu voi ieftini petrolul si nici nu voi interzice tigarile si bautura alcoolica. Nu o sa cumpar paine pentru sarmanii din Uganda, si nu o sa salvez ursii panda de la extinctie. E valabil si pentru tigrii bengalezi.

Cat de urat din partea mea… Pe naiba! Cine sunt eu? Cat de mult inseamna cuvantul meu pentru voi? Cat de mult va afecta natura daca doar eu sortez gunoiul pe categorii?

Nu vreau sa schimb nimic. Nici macar nu vreau pacea mondiala ca si concurentele la Miss World. De ce? Pai, consider ca asta e mersul normal al lucrurilor; e absolut normal sa infruntam problemele acestea…

Si totusi…cum vreau eu sa schimb lumea? Well…vreau sa ajut lumea sa treaca prin incercarile acestea cu fruntea sus. Vreau ca demnitatea, curajul si vitejia sa fie niste virtuti pe care orice om sa le posede. Vreau ca lumea sa nu mai fie superficiala si sa puna pret pe ce e inside, nu pe ce e outside. As vrea ca lucrurile marunte sa capete o insemnatate uriasa. Imi doresc ca lumea sa gaseasca placere, satisfactie in lucruri ca si muzica. Ca mine.

Vreau ca tintele sa se ridice sus, si sa nu fie afectate de criza economica. Vreau ca lumea sa piarda timpul creeand, compunand; si nu pentru faima, pentru sufletele lor. Sa se zbata, pe buna dreptate, pentru o cauza nobila pe care o sustin.

Vreau sa-i fac pe cei care ii intalnesc sa vada calitatea inaintea cantitatii. Nu sunt eu mare invatata, nici filozoafa, si nici eu nu respect in totalitate normele pe care le sustin. Singura chestie este ca stiu ce ar fi bine sa fiu, sa fac si sa-mi placa. Spre deosebire de altii care habar n-au decat bautura, droguri, petreceri, bani aruncati pe fereastra, cersit, orgii si alte lucruri deplorabile si demne de mila de genu’ acesta.

Pe cei care au cazut, vreau sa-i ridic mai sus decat au fost ei vreodata.

De ce?

Pentru ca eu inca mai cred in oameni. Si in puterile mele.

Ok, cred ca am luat-o pe aratura in ultimul timp. Prea mult ma complic cu tot felul de probleme existentiale. Bine as face sa-mi vad de oile mele; asa ca am si eu complexele mele :”>

Dar uneori…pur si simplu, simt nevoia de a face o schimbare. Uhmm, poate o s-o fac in macar ten years time.

Si daca tot mi-am amintit de o intrebare pe care mi-a adresat-o un coleg:

„Daca te-ai trezi intr-o dimineata si ai fi ceea ce ti-ai dorit dintotdeauna, cine ai fi?”

Eu am raspuns in 3 secunde: „Proprietara unei case de discuri. Bine, nu in Romania.”


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 6 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 15 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,606 amatori
Iulie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD