Posts Tagged 'istorie'

Motivul fotografului (Motivele artistului)

A devenit o obişnuinţă ca, de fiecare dată când este deschis un subiect despre fotografie, să fie îngemănată în discuşie şi o părere despre eternitate. Fotografia ar fi cea care oferă clipelor imortalitate; doar dacă am fi roboţi, am putea crede cu adevărat că momentele rămân vii, pentru totdeauna, prin intermediul unor fotografii.

Am renunţat demult să mai acord importanţă părţii tehnice a artei fotografice. Încadrare, luminozitate, centrare, contrast… sunt toate nişte formalităţi, în care fotojurnalistul sau începătorul se străduie să se încadreze. Lor le poţi strica toată munca adresându-le un singur comentariu privitor la, să zicem, focus. Tot subiectul parcă dispare de pe hârtia lucioasă, se divizează în particule mici şi iese în evidenţă doar greşeala tehnică. Probabil aici este punctul în care fotografia devine, din artă, doar o altă armă artificială a publicităţii.

Refuzul meu de a mă conforma regulilor învăţate la facultate şi în timpul vieţii mi-a adus eşecul pe plan profesional. Cine are nevoie de fotografii haotice, total inopinante şi fără niciun subiect, aparent? Fotografiile mele nu ar fi trecut niciodată vreo analiză amănunţită, ele trebuiau simţite, asimilate, erau felii din viaţă care ar fi trebuit să înfioare chipul crispat al omului zilelor noastre. Puţini însă au înţeles acest mesaj; aşa am fost dat afară de la locul de muncă, lucru care m-a determinat să practic fotografia doar la rang de artă. Ideea a venit odată ce am conştientizat că nu respect nicio normă şi nu sunt consecvent; aş zice că aici începe arta, când nu mai este constrânsă de rigori compoziţionale, şi se manifestă din profunzimea trăirilor interioare. Într-un sfârşit, roadele muncii mele nu se mai adunau în portofel, ci pe pereţii camerei, în albume şi la expoziţii.

Am spus, mai înainte, că numai roboţi fiind am putea crede în dăinuirea unei clipe prin fotografiere. E doar unul dintre mofturile egoiste ale omului prin care se simte, undeva, mai aproape de zei şi de plenitudinea ce-i înconjoară. Omului i s-a lăsat în grijă aproape tot: animale, plante, şi chiar propria-i conştiinţă. Veşnicia, însă, a fost mereu rezervată zeilor, chiar dacă aceştia şi-ar putea permite să se comporte ca nişte muritori. E o iluzie, cea mai înşelătoare dintre toate, să crezi că poţi intra în eternitate. Dar, crezând în ea, îţi poţi cultiva intelectul astfel încât să ascezi spre un plan superior al existenţei (un progres atât interior, cât şi exterior), viaţa poate deveni mult mai bogată atunci când nu ţii cont de constrângerea Timpului şi îţi satisfaci trebuinţele superioare. Da, repet, eternitatea este o iluzie; dar iluzia, minciuna sunt infinit mai încântătoare decât cele mai categorice adevăruri. Sufletul nu are nevoie de adevăr, el trebuie să inspire eternitate; prin urmare, şi sufletul este învăluit într-o sferă de amăgire. Însă pentru ca sufletul să atingă desăvârşirea, are nevoie de imagini. În cele din urmă, nu prin fotografii retrăim vremurile de altă dată, ci sufletul analizează cu aceeaşi intensitate toţi stimulii şi elaborează răspunsurile potrivite sub formă de trăiri, sentimente. Voi aminti şi de experimentul pe care l-am făcut în acest sens, cum am ajuns să cred că fotografiile reprezintă „hrana sufletului”.

Pornind însă de la această idee de „hrană a sufletului”, m-am lovit din nou de problema eternităţii. Spre deosebire de trup şi hârtia fotografică, sufletul nu se degradează în Timp; unele credinţe ar spune că renaşte mereu sub altă formă. Prin urmare, cum poţi aspira la eternitate, dacă nu-ţi îngrijeşti sufletul?

Mulţi au căzut şi continuă să cadă în această capcană; îşi doresc viaţă veşnică, deşi înlăuntrul lor nu există nimic care să inspire dăinuire în timp. Până la urmă, aceasta este eternitatea, o simplă sfidare a Timpului şi Istoriei. Nimeni n-a găsit o metodă de a ieşi din Timp, fără a întrerupe succesiunea ireversibilă a fenomenelor. Cât de indiferent acţionează Timpul, se bazează doar pe durată, măsură, simultaneitate, egalitate, intervale… Dacă ar trebui să ne raportăm viaţa laTimp, ne-am alege cu un morman de întâmplări măsurate şi finite.

Acum câteva luni, am început să studiez un raţionament care, cred eu, te poate scoate în afara Timpului, ca să-i poţi oferi sufletului răgazul necesar să atingă eternitatea: noţiunea de Timp şi-ar pierde tot înţelesul, dacă am încadra un instantaneu în eternitate. Pentru a ieşi din Timp, nu este îndeajuns ca un moment să persiste în el, ci trebuie el însuşi să reprezinte veşnicia. Aici am găsit un rol foarte important fotografiei în validarea raţionamentului meu. O poză are proprietatea de a îngheţa o clipă, o păstrează neschimbată, neîntreruptă şi neterminată. De aceasta aveam nevoie pentru a mă rupe trupeşte de firul Istoriei, şi de a-mi acomoda sufletul cu un singur stimul intens.

Aristotel a spus că sufletul nu gândeşte deloc în lipsa imaginii, deoarece imaginea reprezintă o senzaţie pentru suflet. Spre deosebire de trup, care nu poate supravieţui dacă nu îi sunt satisfăcute toate nevoile (ca cea de foame, de sete, etc), sufletul nu este o calitate, nu aparţine niciunui organ (deşi Descartes ar susţine că locul sufletului este în glanda epifiză), astfel acesta se poate rupe de firul Timpului doar satisfăcându-i-se o singură trebuinţă: aceea a imaginii. În acord cu trupul, însă, acesta se degradează dacă nu primeşte acel unic stimul, aşa cum trupul moare dacă nu primeşte de mâncare. Dar, cu toate că intelectul pare separat de toate nevoile corpului, omul nu poate cunoaşte o separaţie totală între acestea, un corp fără suflet. Astfel, experimentul pe care l-am pus în practică nu a fost un real succes, însă a durat atât cât să-mi dovedească posibilitatea unei izolări de acest Timp necruţător cu trupurile noastre.

Două luni am stat închis într-o cameră. Tot ce aveam în acea încăpere era un birou, un scaun şi o lampă. Soţia mea era cea care îmi aducea mâncare şi apă, la intervale diferite de timp (ca să nu-mi pot face vreo idee despre cât era ceasul) şi fără să facă diferenţe între mic dejun, prânz şi cină. Pentru acest experiment, am ales două fotografii: una făcută cu mine atunci când am absolvit primele opt clase, şi a două făcută în Herăstrău cu prima mea iubită din anii studenţiei. Aceştia erau stimulii cu ajutorul cărora sufletul meu trebuia să găsească resurse să supravieţuiască.

Majoritatea timpului stăteam întins pe covor şi ridicam pozele, pe rând, deasupra capului şi le priveam preţ de câteva minute. După ce mă simţeam acaparat de amintiri, închideam ochii şi lăsam poza să-mi cadă pe piept, în timp ce în faţa ochilor se derula filmul vieţii mele. Toate momentele de bucurie, tristeţile, insuccesele mă făceau să tresar involuntar, ca şi cum luam din nou parte la ele. Descoperisem o nouă viaţă în cea traită anterior, judecam cu ochii minţii şi nu mă lăsam copleşit de de impulsuri de moment. Cele două poze nu-mi aminteau doar de acele clipe îngheţate; gândul meu zbura înainte şi înapoi, la situaţiile anterioare şi la consecinţe, şi uneori chiar mai departe, la începuturile copilăriei sau la ultima mea săptămână la serviciu. Atunci, corpul meu nu-mi era un impediment, şi nici nu-mi facilita acţiunile. Sufletul analiza stimulii intenşi şi pe cei mai puţin intenţi în aceeaşi măsură; fapte care odată îmi păreau lipsite de importanţă, căpătau dimensiuni ontologice. Altele cărora le acordasem prea multă însemnătate, din motive pur superficiale, se dizolvau în întunecimea pleoapelor, rămânând din ele doar esenţa… Şi acum sunt stupefiat, niciodată n-am trăit mai sincer ca în acele două luni.

În ciuda faptului că mă bucuram de o libertate nelimitată în Timp şi Spaţiu, trupul meu începuse să dea semne de oboseală; m-au ajuns nevoile din urmă. Eram slăbit şi prezentam o formă uşoară de anemie, aveam adesea migrene care mă împiedicau, de cele mai multe ori, să plec în incursiunile mele printre amintiri, iar articulaţiile membrelor îmi deveniseră rigide. Am ştiut de la început că existenţa fizică limitează posibilităţile de manifestare ale celei spirituale, dar am vrut să mă conving de calitatea sufletului de a sfida rigorile măsurate ale Timpului şi de importanţa imaginii, a fotografiei, în acest sens. Sufletul poate exista în afara Timpului, pe când trupul este afectat de fiecare secundă care trece, este supus unei degradări lente, dar sigure. El este, deasemenea, şi sub controlul celei mai aprige arme: soarta, cea care decide cât timp trebuie să se scurgă pentru un individ.

În acest fel, am demonstrat latura sacră a fotografiei, cea care ar trebui să alimenteze manifestarea artistică a acesteia. Ca şi în oricare artă, se porneşte de la o realitate verificabilă, un moment din Timp, pentru a ajunge la un concept iluzoriu, o minciună, o dorinţă arzătoare ce controlează toate celelalte porniri lăuntrice, la eternitate…

Anunțuri

Faust

M-am provocat să citesc „Faust” şi „Divina Comedie”; am reuşit, deocamdată, să duc „Faust” la bun sfârşit. Bine, recunosc, nu chiar atât de bun.

Cine crede că este greu să analizezi o poezie de-a lui Blaga, să încerce să scoată ceva concret din „poezia” asta de 200 de pagini. Te fascinează, deşi sunt pasaje din care nu înţelegi nimic.

Încă susţin ideea că evoluţia omului a însemnat o involuţie, întrucât ne-am concentrat toată energia spre uşurarea vieţii cotidiene, spre confortul nostru fizic, şi am lăsat spiritualitatea, singura care ne dosebeşte într-adevăr de animale, să devină doar un obiect de studiu şi nu o realitate. Dacă ne este greu acum să ne exprimăm în versuri? Dacă servim numai lecturi banele, fără substanţă? Da, de două ori da. Am distrus până şi misterul literaturii.

Sunt obligată să recunoasc că „Faust” nu-i este accesibilă oricui. Nici măcar mie. Schimburile de replici sunt foarte profunde, domină metaforele, şi sunt sigură că trebuie să ai cunoştiinţe de istorie universală ca să înţelegi unele referiri. Firul epic este, însă, uşor de urmărit. (nu-i aşa?, am devenit nişte pragmatici, vrem numai lucruri concrete)

S-ar zice că a existat, cu adevărat, un doctor Faust. Johannes Georg Zabel, cunoscut ca şi Faust, era un alchimist şi astrolog care ar fi trăit în secolul XV. Despre el se credea că a făcut un pact cu diavolul pentru redobândirea tinereţii, şi din această cauză era un vrăjitor şi un medic controversat. Prima referire la acest pact a fost făcută în Historia von Dr. Johann Fausten în 1587, dar povestirile au început să circule în timpul vieţii personajului. În legătură cu minunile pe care le făcea, nimeni nu putea spune despre el că ar fi un şarlatan, dar nici un om insignifiant. Despre pactul său nu se poate spune nimic concret, însă el, ca individ, era deosebit pentru că avea aspiraţii ce depăşeau barierele impuse de credinţa Evului de mijloc.

Tânărul Goethe a venit în contact cu această legendă prin diferite variante populare şi din interpretări date de alţi scriitori. El a dorit să-l plaseze într-un context credibil pentru a-i da substanţă şi pentru a reliefa semnificaţiile simbolice ale evoluţiei sale.

În „Faust” este exploatată ideea ca diavolul (Mefistofel) devine slugă celui care binevoieşte a-şi vinde sufletul, ca în viaţa de apoi, acesta să devină slugă diavolului. Mefistofel l-a îmbiat pe Faust la păcat, deşi în acesta se zbăteau două suflete: unul care tânjeşte spre tărâmurile înalte, şi cel care se cramponează de Pământ şi de lume într-o încleştare avidă de dragoste.

„În pieptu-mi două suflete se zbat,
Şi luptă arzătoare deolaltă;
În setea arzătoare de iubire
Se încleştează unul de pământ;
Pe când cellalt se smulge cu-ndârjire
Spre-nalţii lui strămoşi să-şi ia avânt.”

Ca dovadă a mârşăviei proprie diavolului, citez câteva replici:

„Deci toate cele ce numiţi păcat,
Distrugere, sau răul c-un cuvânt,
Sunt elementul meu; acesta sunt.”
„În a lumii vâltoare,
Din astă strâmtoare
Unde seacă simţuri şi sucuri,
T-atrag să te duci să te bucuri.”
„Desprins e omul, când aude vorbe,
Să creadă că sub ele-i şi gândire.” – această replică mi se pare sublimă
„Avut nedrept să-nghită, dragi nepoate,
Asta numai biserica o poate.”
„Sofist şi mincinos eşti cum ai fost.” (Faust despre Mefistofel)
„Urechea ta cea castă s-audă se sfieşte,
ce inima ta castă cu poftă îşi doreşte.”

Când Faust o întâlneşte pe Margareta, o fată deprinsă cu credinţa în Dumnezeu, cu cinstea şi supunerea, Mefistofel o ademeneşte pentru Faust cu bijuterii, care niciodată nu s-ar fi pomenit la o simplă fată. Această ademenire îi aduce damnarea Gretei, fiind închisă într-o închisoare pentru desfrânarea de care a dat dovadă. Fratele ei, Valentin, i se destăinuie înainte să moară, criticându-i comportamentul defăimător:

„Tu, Greto, vezi, eşti tinerea,
E tot necoaptă mintea ta,
Şi-ţi faci trebile prost.
Fie-ntre noi ceea ce-ţi zic:
O târfă eşti, şi alt nimic:
vezi,fii dară, cu rost.”

Întrebarea vine acum: are diavolul căi diferite de a atrage spre păcat? Marta şi Greta sunt dovezi concrete, la fel ca şi Altmayer, Brander, Frosch şi Sibel care puteau să fie omorâţi de propria lăcomie. Faust a fost însă un caz special, Faust a părut greu de convins până şi în ultimele acte, când încă se îndoia de mijloacele lui Mefistofel de a îi îndeplini dorinţele. În zilele noastre, diavolul îşi mai vâră coadă, sau se întâmplă totul de la sine, el stând şi privind cum oamenii se autodistrug?

PS: nu mi-am schimbat părerea în legătură cu existenţa binelui şi a răului. 😆

Au fost…

Oamenii erau, odată, nişte fiinţe fascinante, iar secretele erau cele care le confereau o aură mistică. Tânăra prinţesă, inocentă şi puritană în timpul zilei, demonul însetat de sânge din timpul nopţii. Oamenii sunt legendele; poveştile lor continuă să fascineze minţile necoapte şi să otrăvească gândurile celor naivi.

Azi ce ne-a mai rămas? Scandalurile şi controversele sunt la ordinea zilei, iar desfrâul nu mai impresionează, acum că a ajuns doar o realitate cotidiană. Noi nu mai scriem legende, noi citim despre ceea ce am fi putut să fim, dacă vieţile noastre nu s-ar fi rupt definitiv de metafizic. Încercând să explicăm toate fenomenele şi studiind psihologia umană, am distrus barierele care separau indivizii între ei, bariere care făceau din fiecare om nu numai o fiinţă, ci o personalitate puternic înrădăcinată în anumite credinţe, mai mult sau mai puţin demonstrate şi creştineşti, o personalitate care punea mai mult  preţ pe un simţământ autentic de demnitate personală decât pe însuşi existenţa fizică.

Azi ne numim oameni moderni, ne lăfăim în propriul orgoliu şi căutăm să ieşim în evidenţă prin lipsa totală de spiritualitate şi prin necunoaşterea sacrificiului pentru o teorie sau pentru o persoană. Nu-i de mirare că ni se pare că timpul trece mai repede, şi că aşteptăm sfârşitul lui doar pentru că ar fi singurul lucru spectaculos pe care l-am putea înfrunta.


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 6 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 15 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,644 amatori
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD