Posts Tagged 'fragment'

Fragment de discurs

” România seamănă, foarte mult, cu o ţară a morţilor. Despre un mort se poate spune că nu primeşte niciun impuls, fie el din exterior sau din interior. Cadavrele însă care trăiesc aici, găsesc util doar „să împrumute” obiceiuri, tendinţe, mofturi de la alte popoare, în speranţa că vor arăta mai vii. Nu vede însă nimeni sicriul de penibilitate în care am fost vârâţi de propriile noastre mâini. Şi, în fond, aici s-a ajuns: un terci de opinii, gusturi, credinţe fără pic de substanţă, făcut din pseudo ingrediente răstălmăcite după placul personal. Nişte impostori, nişte „wannabe-s” care în loc să-şi promoveze autenticitatea culturală, au făcut un cult din „a împrumuta câte puţin de la ceilalţi”. Prin această metodă, se poate ajunge ori la anonimitate, ori la stadiul de bufon al Europei.

Da, termenul de bufon mi se pare cel mai potrivit. Hainele lui sunt fistichii, cu multe petice, de diferite culori, cusute la repezeală, are pantofi ridicol de lungi şi este caracterizat de celebrul nas roşu, de care se foloseşte ca să atragă atenţia. Toate acestea ar putea defini natura românului de a îmbunătăţi un lucru, făcându-l însă jenant şi frapant. Bufonului îi este specific şi simţul umorului, care se poate asemâna cu zeflemeaua pe care o face românul din orice situaţie tragică. Zeflemea care a apărut ori dintr-un puternic respect pentru sentimentele profunde, ori din dorinţa de a se face remarcat cu ceva.

Evident, ceva, undeva, s-a greşit. Şi nu pot să nu observ cum aceeaşi frică de afirmare, aceleaşi reticenţe când se pune problema impunerii unor valori naţionale apar din nou, şi din nou, de fiecare dată sub altă formă, mereu cu acelaşi nucleu. S-ar spune că românilor le place să fie conduşi, şi nu să conducă. Şi ar fi ceva, dacă toate ar izvorî dintr-o intensă teamă de ridicol. Această posibilitate rămâne, însă, încă un scenariu ideal, în mintea mea.”

(Fragment) 2

Pe atunci, cerneala avea un miros mai puternic.

Aranjasem călimările, în vitrină, a treia oară; după numele producătorului, culoare şi forma recipientului. Însă singurul lucru care se mai atinge de ele…este praful. La drept vorbind, cine mai foloseşte stilouri care se încarcă manual? Călimara e greu de cărat şi nu-ţi poţi permite ca, de fiecare dată când trebuie să reîncarci, să mai pierzi câteva secunde ştergând, cu un şerveţel, cerneala rămasă pe peniţă. Aşa se face că, într-o zi, un tip deştept a venit cu ideea de a condensa acei câţiva mililitri indispensabili într-un cartuş de plastic. Nu s-a mai ostenit să-şi breveteze invenţia, fapt în urma căruia cartuşul a devenit cunoscut sub simpla denumire de „rezervă”. În mod inevitabil, şi stiloul a ajuns să fie o pacoste, deşi acea bucată de metal lustruită s-a transformat într-un plastic frumos colorat, cu reprezentări ale unor personaje din desene animate. Se spune că pixul este mai practic şi mult mai uşor de înlocuit.

Dar nimeni n-a retras de pe piaţă călimările şi stilourile; deşi mulţi oameni au renunţat la ele, din când în când se mai găseşte un individ care-şi aminteşte de grandoarea acelor ani, în care esteticul era mai presus de utilitate.

Am apucat şi eu acei ani. Sau doar am prins un hibrid care nu suferise îndeajuns de multe schimbări. Poate că mi-am indus singur ideea că nu mai pot să ţin pasul cu plugul care trasează mereu noi linii pe suprafaţa arabilă a timpului. Dar unde mai pot să găsesc puterea, dacă articulaţiile îmi plesnesc, pielea zbârcită îmi atârnă pe faţă, braţe şi coapse, şi un sfert de scalp îmi străluceşte la lumina becului? Probabil aici este punctul în care tot ce mai poţi să faci este să renunţi, să arunci armele şi să te retragi în spatele tranşeelor, într-un colţ întunecat.

Zece ani au trecut de când am intrat, prima oară, în această librărie. Vag îmi amintesc cum arăta pe atunci; singurul lucru care mi-a rămas încrustat în materia cenuşie este imaginea celor şase rafturi cu cărţi, care aduceau cu stilul victorian, fiind însă nişte replici jalnice a unor obiecte de mobilier faimoase prin minuoţiozitatea cu care era sculptat lemnul. Toate erau aşezate în paralel unul faţă de altul, şi ocupau mai mult de două pătrimi din întreaga suprafaţă a încăperii. Eram fascinat de acele rafturi deoarece, în ele, cărţile nu erau aranjate în nicio ordine. Poziţia verticală alterna cu cea orizontală, şi se putea întâmpla ca volumul unei cărţi să-l găseşti în raftul de lângă tejghea, al doilea volum expus în vitrină şi cel de-al treilea tocmai în fundul librăriei. În rest, nu era nimic neobişnuit. Lipsa regulilor şi a ordinii era cea care te determina să împingi, spre interior, uşa de la intrare. Imediat ce păşeai peste prag, realizai că urma să pierzi ceasuri întregi în mijlocul acelor rafturi. Straniu era că, de multe ori, preferai să-ţi petreci timpul printre cotoarele cărţilor, care încă mai miroseau a cerneală, decât să bântui străzile după un program bine stabilit. Încercai acea senzaţie de inedit care-ţi ardea fiecare celulă a corpului, care trezea o poftă nestăvilită de cunoaştere. Şi chiar dacă treceau orele pe lângă tine aiurea, rareori îţi doreai să-ţi duci misiunea la capăt într-un interval de timp cât mai scurt. Doar obligaţiile care te îndemnau să părăseşti librăria erau singurele punţi de legătură dintre realitatea cotidiană şi reveria, care te secătuia de puteri, dar pe care o trăiai numai în spatele vitrinei albastre. Toate capilarele îţi pulsau şi încheieturile degetelor trosneau când puneai mâna pe câte o carte, bucuros că nu era ceea ce căutai, întristat că te apropia din ce în ce mai mult de exemplarul vizat.

[…]

(Fragment)

„… Niciodată nu am simţit că îi urăsc mai tare ca atunci. Şi nu am fost acaparat de aceste sentimente doar uitându-mă la vecinul meu şi la ceilalţi ca el; era pentru prima oară când mă confruntam cu acele diferenţe de rang social de care se tot vorbesc în dezbateri la diferite emisiuni televizate, de care s-au folosit numeroşi autori pentru a crea câte o operă unică despre o societate supusă, de-a lungul timpului, aceluiaşi clişeu răsuflat… Acele diferenţe care au gâdilat şi încă mai gâdilă orgoliul celor aflaţi pe o treaptă, considerată ca fiind superioară. Nu puteam nega, mai ales când privirea îmi zbura dintr-un colţ într-altul al încăperii şi vedeam aceleaşi mese ceruite cu un strat gros de jeg, pe care nici cu lama nu-l puteai râzui, aceleaşi feţe schimonosite şi zâmbete necontrolate, brăzdate de găurile care marcau lipsa dinţilor, aceleaşi înjurături repetate de la o gură la alta, că nu existau diferenţe. Şi nici nu eram în măsură să stabilesc valoarea acestora, întrucât ştiam că sunt  şi mai mulţi afară care nu mă văd undeva mai sus decât aceşti alcoolici anonimi. Şi atunci când am spus că „îi urăsc” nu i-am inclus doar pe cei din bar; mă gândeam la toţi. Pentru că, în fapt, pentru un individ există doar doi inamici: propria persoană şi ceilalţi. Unii beneficiază de de acea mobilitate afectivă care le permite să fie în tratative de pace cu inamicii. Însă eu duc un război continuu, mă lupt pe un front unde şi alţii au căzut încercând să-şi înfrângă inamicul, mă lupt cu mâinile goale, deoarece, pentru ei, armele mele nu au nicio valoare; e ca şi cum ai încerca să te vindeci de tuberculoză cu ceaiuri calde cu lămâie. Nu e cinstit; dar aş fi putut aprecia asta dacă nu ar fi existat abuzurile şi intoleranţa?

Ospătarul a venit la masa mea a opta oară. Încă câteva pahare, şi vecinul meu ar fi devenit prieten la cataramă cu acesta, căruia îi destăinuia, în câteva frânturi incomprehensibile aruncate de-a valma, cum soţia lui a îndrâznit să-l înşele cu un coleg de serviciu.

– Femeia e un demon, concluzionă acesta, în timp ce şiroaie de băutură i se prelingeau din gură spre barbă. Nu e cinstită! Ţi-e şi frică să nu-ţi puie otravă-n cioarbă!

Ceea ce el nu lua în considerare era faptul că, până şi cinstea, este relativă. Ca de altfel toate virtuţile, defectele şi acţiunile care au fost, de-a lungul timpului, catalogate ca fiind ori bune, ori rele, sunt relative şi depind, în unanimitate, de individ şi de experienţa sa de viaţă. M-am gândit, nu de puţine ori, la posibilitatea unei răsturnări de situaţie, în urma căreia absolut tot ce, altădată, am fi considerat ca fiind sacru şi la care ne-am fi închinat cu multă evlavie, am fi râvnit să ajungem, numai pentru a căpăta acea presupusă aură de sacralitate, s-ar dovedi a fi cu totul eronat, şi chiar lipsit de orice temei. Însă fiecare persoană are o altă credinţă; de aici divergenţa aceasta în ceea ce priveşte felul în care sunt percepute şi înţelese unele fapte sau însuşiri umane. Dar există ceva care ne leagă, mai mult sau mai puţin, pe unul de celălalt. Tâlharul are toate motivele să creadă că numai omorând şi jefuind îşi va procura necesarul material pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de trai, Dar rar o să vezi un tâlhar care să privească un preot cu ură şi să-i condamne acţiunile şi stilul de viaţă; ba chiar, în subconştientul lui, îi poartă un respect profund, şi nu se eschivează de la şansa de a se înfăţisa înaintea lui pentru a-şi mărturisi păcatele. În mintea oricărui om există, în mod activ sau pasiv, acea parte care conştientizează ce este binele şi ce îl reprezintă, dar cum ar fi dacă, într-o zi, binele acesta s-ar dovedi a fi rodul răului, un bine reprezentat de egoism, orgoliu şi filantropie făţarnică?”


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 6 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 15 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,606 amatori
Iulie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD