Posts Tagged 'din'

Poveşti din Lumea de Purpură (2)

weltanscauung Şoferul m-a aruncat din autobuz, chiar în mijlocul străzii. Am aterizat în bărbie, pe caldarâmul abraziv, julindu-mi genunchii.

Peisajul se schimbase radical.

Lumini pulsau din toate părţile. Oamenii se îmbrânceau, iar în mijlocul gloatei n-am putut decât să remarc un miros căruia am aflat că îi zice „transpiraţie”. Însă n-am fost pe deplin lămurită dacă este vorba de un parfum foarte scump.

Bruce îmi zisese că în Las Vegas o să găsesc răspunsurile la toate întrebările mele; dar ce-ar fi ca ele să mă găsească pe mine? Aşa că m-am pironit în faţa unei clădiri pe care scria cu lietere mari şi roşii „First Class Striptease” şi am început să întreb purpurarii, în stânga şi în dreapta, de ce sunt ei consideraţi ca fiind decăzuţi. Mulţi s-au uitat chiorâş la mine, unii mi-au zis că „nu le am pe toate la mansardă” (cu toate că apartamentul meu nu are decât dormitor şi baie), alţii m-au trimis să-l vizitez pe „Dracu”, iar unii, pur şi simplu, şi-au vărsat lichidul în exces pe gură, direct pe hainele mele. Am mulţumit fiecăruia în parte, gândindu-mă că ei nu sunt în măsură să-mi răspundă la o întrebare care vizibil le depăşeste intelectul, şi că doar  conducătorul lor deţine toate informaţiile secrete.

Mi-am continuat drumul de-a lungul străzii. Din când în când, din ganguri se auzeau nişte sunete puternice, dar scurte, care erau mereu întrerupte de câte o cădere greoaie. Unii purpurari, îmbrăcaţi diferit faţă de ceilalţi, mă opreau şi se agăţau de hainele mele, cerându-mi „bani”. Mi-am scos carneţelul şi mi-am notat acest termen…

Într-un sfârşit am dat de o doamnă binevoitoare, care mi-a zis unde l-aş putea găsi pe conducătorul lor. Ea mi-a spus ceva de Casa Albă…

*

Casa Albă era o clădire mare, şi, inevitabil, foarte albă (purpurarii aştia sunt atât de previzibili, nu sunt deloc spirituali. Iar sarcasmul le lipseşte cu desăvârşire). La intrare era o armată de purpurari musculoşi, gata să mă ia la bătaie, dacă calcam strâmb. Am zâmbit patetic, şi am cerut să-l văd pe conducător. Femeia de la intrare (am înţeles că era un fel de „secretară”), mi-a adresat nişte cuvinte e care nu le-am înţeles, şi m-a corectat zicându-mi că pe conducător îl cheamă Preşedinte . Apoi a umflat un balon de gumă care îi s-a spart şi i s-a întins pe toată faţa. Cu ochii lipiţi pe jumătate, mi-a arătat cu degetul uşa care ducea spre camera Preşedintelui. În mod politicos, am bătut la uşă şi am intrat.

Înăutru erau trei bărbaţi: unul din ei stătea la birou, cu spatele la uşă, cel care purta o pereche de ochelari de soare stătea pe canapea şi cânta într-una: „It’s a beautiful day!”, şi cel de-al treilea era la un alt birou,cu figura parcă imobilizată în faţa unei cutii subţiri, care emitea lumină. Pereţii erau acoperiţi cu poze ale unui individ cu părul slinos şi dat pe spate (aha, deci el este marele Elvis, Regele!), iar pe peretele din faţa mea era o poză cu faţa unui alt individ, care aducea mai mult cu o maimuţă, găurită aprope în întregime (am aflat că jucau darts pe poza aceea), şi pe care scria: „Bush is an asshole.”.

– Cine este domnul Preşedinte? am întrebat.

Atunci bărbatul de la biroul din faţă s-a ridicat în picioare şi a venit înspre mine mergând cu spatele (un soi de dans…). Când s-a întors, am putut să-i observ faţa foarte albă, ca de mort. Era îngrozitor de slab, avea ochii injectaţi şi  vocea subţire, dar răguşită. Mi s-a prezentat ca fiind Michael Jackson.

Mi-a zis că el era doar temporal e aici, pentru că adevăratul Preşedinte s-a dus să-şi facă un tratament de albire (ce-o fi şi aia…). Apoi, mi i-a prezentat pe ceilalţi domni. Bono era cel care cânta, iar cel care stătea la „calculator” era Bill Gates. Am avut ocazia să stau de vorbă cu ei, şi să le prezint povestea mea. Reacţia lor a fost una plăcută, au început să râdă cu lacrimi, nemaiputând să se oprească, zicând că „mare este grădina Domnului.” (nu cred că mă interesa acest amănunt, având în vedere faptul că nici nu-l cunoşteam pe domnul Dumnezeu. Dar, totuşi, dacă acest Dumnezeu are grădina aşa de mare, ce cultivă de are nevoie de atâta pământ?) După ce au terminat, într-un sfârşit cu râsul, Bill Gates a zis „…haideţi să-i facem jocul!” Michael Jackson spunea că lumea lor nu e perfectă, dar poate fi îndreptată dacă lumea ar face eforturi ca s-o „trateze”. Bono a spuns că pacea mondială e doar o reclamă care se vinde bine, şi tot insista cu „It’s a beautiful day!”. Bill Gates a fost mai rezervat, el a spus că atâta timp cât n-are legătură cu Java şi cu sume cu 8 zerouri, el n-are nimic de zis.

Dezamăgită şi de această dată, am ajuns din nou în stradă, nu înainte de a bea un pahar mare de Cola, un lichid negru care-ţi strică stomacul, dar care este atât de bun!

TO BE CONTINUED

Anunțuri

Poveşti din Lumea de Purpură (1)

Era una dintre zilele în care îmi luasem liber de la înhămat ponei roz la ferma de pe cei Trei Nori Zbanghii, şi mă aşezasem liniştită pe patul meu în stil rococo, servind un suc de mere de Eden.

Papagali se opreau la fereastra mea, tânjind după tablete de ciocolată cu alune. I-am servit, şi numai pentru că-mi plăcea la nebunie coloritul penajului lor, care avea tendinţa să strălucească în reflexii roşiatice.

Covorul era mai moale ca de obicei. Probabil noua menajeră pe care o angajesem l-a spălat. Îmi pierdeam picioarele în el, şi albul lui era atât de clar, că vedeam fiecare carcalac albăstrui care mişuna prin el. Făcuse o treabă bună. La început am fost sceptică când a fost vorba s-o angajez, pentru că râtul ei nu-mi inspira încerdere. Dar un prieten m-a sfătuit să nu mă cobor la nivelul la care s-o cataloghez după imagine, aşa cum fac locuitorii Lumii de Purpură.

Briza mării intra în cameră, aducând cu ea un miros plăcut de naftalină, care îmi gâdila simţurile, Citește în continuare ‘Poveşti din Lumea de Purpură (1)’

Legile nescrise ale lumii, cum poţi opri timpul, o părere despre viitor şi nimic din toate acestea

Pentru moment, experimentez senzaţia „Ce dracu’ ai de gând să faci cu viaţa ta?”. E o senzaţie ciudată, mai ales că răspunsul întârzie să apară.  Neuronii se joacă liniştiţi în voie în Disney Land-ul din creierul meu, ţopâind pe idei uzate şi folosite în exces. Zboară din sinapsă-n sinapsă, sclipind a bunăstare şi belşug, inhibând micile şi nesemnificativele idei, care s-au strâns toate în lobul occipital, departe de orice fel de activitate, adânc înfipte în praf şi pânze de păianjen sub scheletele ideilor de mult apuse, şi înţepenesc. Şi înţepenesc şi eu cu ele, gândindu-mă că poate căldura e de vină.

Dacă nu poţi să te împotriveşti, las-o baltă. Oricât aş vrea să scot ceva interesant, n-o să meargă; îmbrăcat frumos şi totuşi gol.

Aşa a început să mă preocupe viitorul. Meu, bineînţeles. O fi sunând aşa de bine?

Mă gândeam la ce aş putea să fac ca să-mi câştig existenţa. Pot să accept să devin la fel de mediocră şi de nesemnificativă ca majoritatea rudelor mele, nişte oameni şi atât, care lucrează şi-şi hrănesc copii. Sau pot să nu fac asta. Pot să duc o viaţă interesantă, pot să aleg să fac ceva ce-mi place, nu să fac ce…mai găsesc să fac. Nu vreau să mă plâng. Oricât de rău ar fi, nu vreau să mă plâng.

Şi după ce toată vâlva va înceta, vreau să mă retrag. Undeva departe. Şi să mă pun pe studiat Evul Mediu, care de pe acum mă fascinează. Cu toate poveştile despre magicieni şi creaturi mitice, despre Cavalerii Templieri şi Sfântul Graal. Religii vechi şi credinţe păgâne. Mi-ar plăcea să ajung o băbuţă simpatică care trăieşte într-o casă plină de cărţi şi desene cu balauri.

Şi, inevitabil vine vorba de moarte. Am dezbătut odată cu cineva ideea de ‘cum ţi-ar plăcea să mori’. Am ajuns la concluzia că cele mai interesante metode ar fi prin sinucidere premeditată şi omorât, tot premeditat, pentru că lucrurile gândite sfărşesc cel mai bine. 😆 😀 Sinucidere premeditată, atunci când ai impresia că ai îmbâtrânit, când începi să te simţi ca o plăcintă incapabilă să-şi mai mişte cadavrul prin casă fără ajutorul unui baston. Omorât premeditat, victima unui complot care te are pe tine ca element central. Ah, da, să ajungă cineva să îşi dorească să nu mai trăieşti. Sweet. 😆

A, şi mi-ar plăcea să mă pun pe scris poveşti aberante, ceva la care mă pricep de minune. 😆 Poveşti din Lumea de Purpură. 😀 😀 😀 Gen:

După omorârea talibanilor şi după terminarea sabbat-ului, am simţit nevoia s-o ard în stil german, dând pe gât 3 shot-uri de suc de portocale, în compania prietenilor mei, Nosferatu şi Andrei.

Şi dacă nu te-ai plictisit de atâtea aberaţii pe cm², aş putea continua fără să mă opresc în ritmul ăsta.

E randul nostru, celor din acest colt uitat de lume care cica-i spune ‘Tulcea’

Pe 20 mai, LumeBuna.ro te invita la al treilea eveniment Imbratisari Gratuite (Free Hugs) organizat de noi,  care va avea loc in 111 orase din Romania.

De ce organizam acest eveniment? In lumea in care traim, oamenii sunt din ce in ce mai distanti si uita cat este de simplu si cata bucurie poate aduce o imbratisare sincera. Pe 20 mai, sustinem apropierea intre oameni, intoarcerea la valori si afectiune.

Campania ‘Imbratisari Gratuite’ este o miscare sociala in acre oameni simpli ofera imbratisari strainilor, in locuri publice.

In forma sa actuala, campania a fost inceputa in anult 2004 de un Australian cunoscut sub pseudonimul ‘Juan Mann’.

Imbratisarile sunt acte voluntare, de bunatate, effectuate de o persoana pentru simplul motiv de a-I face pe altii sa se simta mai bine.

Campania a inceput mai exact pe 30 iunie 2004, cand Juan Mann a inceput sa imparta imbratisari in mall-ul din Sidney.

Inainte de a incepe campania, Juan se simtea singur si trist, ca rezultat al unor dificultati personale. Cumva, o imbratisare de la un strain a facut o mare diferenta.

Juan povestea:

“Am iesit intr-o seara la o petrecere si o persoana necunoscuta a venit la mine si m-a imbratisat. M-am simtit ca un rege! A fost cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat vreodata!”

Mann a iesit apoi pe strada cu o pancarta pe care scria ‘FREE HUGS’.

Prima data a asteptat aproximativ un sfert de ora ca cineva sa se ofere, iar prima persoana care i-a oferit o imbratisare a fost o doamna in varsta.

Cu timpul, s-au adunat mai multi voluntari, dornici sa imparta imbratisari necunoscutilor.

In octombrie 2004, politia le-a spus ca trebuie sa se opreasca.

Mann a folosit atunci o petitie care a fost semnata de 10000 de cetateni, asa ca aceasta campanie a putut continua.

Campania a avut loc in multe orase ale lumii. Incepand cu Mumbay si Beijing, si terminand cu… Romania. [Tel Aviv, Singapore, Shanghai, Colorado, Illinois, Geneva, Jordan, Taipei]

De ce nu si in Tulcea?

Ati trecut cu siguranta pe langa oameni tristi pe strada. Nu v-ati gandit niciun moment ca i-ati putea face sa zambeasca?

Nu te jena sa imbratisezi un necunoscut. Nu poti stii ce bucurie i-ai putea face.

Stiai ca imbratisarea emana in corp enzime care ajuta la calmare si relaxare si ca nivelele stresului sunt mai putin vizibile dupa o imbratisare decat inaintea ei?

Imbratisarea ajuta la reducerea astmului si problemelor respiratorii la copii.

Imbratisarile nu polueaza atmosfera. Nu poti mima o imbratisare.

Imbratisarile nu sunt taxate. Cel putin, deocamdata…

Ce e de facut?

Ma angajez sa organizez aceasta miscare si in Tulcea. Sper sa aiba succes.

Data este stabilita: 20 Mai.

Ora de asemenea: 13:00-15:00 [si poate fi prelungita :D]

Locatia: probabil in centrul orasului, pe faleza, eventual headquarters sa fie la foisor.

Lucrez la un afis care va fi, probabil, raspandit prin oras cu cateva zile inainte ca tulcenii nostri un pic [mai mult] cam incuiati sa nu fie luati prin surprindere.

Daca am nevoie de un: „Succes!„? As avea nevoie de mai multe [succesuri] + o imbratisare 😀

Din seria: ‘Ce ne ocupa timpul liber?’

„We call it showbusiness, baby!”

Daca ar fi sa arunc o privire in lista de messenger, as gasi macar 5 statusuri de genul: „Film-busy”, „@ movie”, „dnd film” , „nu deranjeatzi – Taaaaaaaaaaaci- ma uith la film”.

As trage concluzia ca romanul este un devorator de filme. Un adevarat T-Rex pentu Hollywood. Si nu cred ca ma insel. Cam toti cauta nume de filme noi (pe cat de ilegal posibil) pe care sinapsele lor neuronale ar putea sa le rumege. Si nu e rau, nu e rau deloc.

Daca ar fi sa aduc vorba de copy-right…well…nu sunt in masura sa comentez, pentru ca si eu practic acest „sport” ceva mai ilegal. Asa ca aduc vorba de genurile de film pe care romanul sadea le prefera.

  • Filme de actiune. Steven Seagal, Chuck Norris, Jason Statham…si altii. Eu sincer, le urasc. Nu-mi plac filmele de actiune, decat daca au un subiect oarecum interesant. Deobicei personajul principal este „barbatul invincibil”, care stie kung-fu, karate, kick-boxing, etc,etc si reuseste sa-i bata pe toti tipii rai. Daca subiectul este politic, lupta devine din ce in ce mai incinsa.
  • Drame. Bocete, despartiri, povesti tragice demne de mila, facute sa faca orice femeie sa verse 2-3 lacrimi in batista. Singurele drame care ma impresioaneaza, oarecum, sunt cele despre copii, orfani, handicapati, care sunt verosimile. Si poate si cele in care nu este vorba despre vreo dragoste pierduta sau mai stiu eu ce. In rest, povestile exagerat de tragice…imi insufla mila fata de cei care au facut parte din cast-ul filmului.
  • Comedii. Daaaa, 10 puncte de la mine! Comedii-drama, comedii tipic americane, pur si simplu le ador. Sunt unele gen „Little Nicky”, „Meet The Fockers”, „Tropic Thunder”, „Zoolander” si poate „Austin Powers” la care as putea sa ma uit la nesfarsit. Multi zic: „Cum te poti uita la tembelii astia care se maimutaresc?”. Mie imi plac. Umorul este ceva rar in ziua de azi, si a face un om sa rada…mi se pare o adevarata arta. Jerry Seinfeld este un ‘god’ al comediei, serios :)). Insa comediile horror mi se par dezgustatoare.
  • Horror. Sunt mai multe categorii de filme horror: horror horror, horror psihologic, horror…obisnuit. Ok, aceste categorii le-am facut pe loc. Am renuntat la ele pentru ca pur si simplu nu mi se mai par horror. Doar „The Silence of The Lambs” si „The Shining” mi se par intr-adevar reusite.
  • Sci-fi. Monstruleti de pe Marte, nave spatiale, lupta dintre oameni care reprezinta binele si extraterestrii care reprezinta raul. Sincer, unele imi plac. Dar pot spune cu mana pe inima ca NU am urmarit „Starwars”. Nici „Statrek” nu mi se pare interesant. Insa de ceva timp urmaresc serialul „Stargate SG-1″, care m-a…captivat. Pare cat de cat mai realist.
  • Politiste. Crime, investigari, imbarligaturi. Genial. Oameni destepti, martori mincinosi, criminali sadici, o reteta de succes. Filmele politiste chiar sunt adevarate capodopere.

„E mult mai usor sa te uiti la un film decat sa citesti o carte.” Am auzit asta de cateva ori. Nu poti compara valoarea unei carti cu valoarea unui film. Cultural vorbind. Dar si filmul, ca si cartea, este un mod de exprimare. Dar filmul atrage, din pacate, mai multi adepti decat cartea.

Ma astept ca in curand sa vad in lista mea de messenger: „DieNDi-@ readiiiiing”


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 15 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,643 amatori
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD