Posts Tagged 'de'

Dama de-a picat

Am revenit. Poate invatati ceva din asta.

„Ploua.

Pe cealaltă stradă, un local era cufundat în lumină; de acolo răzbăteau râsete stridente şi nefireşti. Aburul care ieşea din canalizarea din faţa acestuia îi conferea o aură misterioasă, care te îmbia ca o tentaţie care arde mocnit în subconştient, abia aşteptând să izbucnească în flăcări ca să ardă scoarţa cerebrală.

Tocurile îi alunecau în ochiurile de apă, iar eşarfa pe care o purta pe cap se udase; vremea i-a dat peste cap toate planurile. Se vedea nevoită să se retragă într-un loc uscat, întrucât niciuna dintre piesele vestimentare care îi alcătuia ţinuta nu era adecvată pentru o plimbare lungă prin ploaie. A hotărât să treacă strada şi să intre în acel local.

Nori calzi de fum veneau dinspre mesele aşezate în fund, iar mirosul de cafea caldă străbătea mulţimea de capete până la uşă, în locul unei primiri convenţionale. A inhalat lacom aburul care-i umfla coşul pieptului. Era multă voie bună în acea încăpere; oamenii păreau rupţi total de realitate, râdeau cu gurile până la urechi şi băteau cu picioarele în mese, pe când afară străzile erau inundate, în puterea nopţii. Aşa contraste puteau numai să ţină de domeniul oniricului, unde realitatea creionează, de fapt, imaginile care o sfidează, fiind rezultatele unei dezintegrări subiective şi involuntare.

Şi-a stors eşarfa şi a îndesat-o în poşetă. S-a uitat în geam, potrivindu-şi părul şi decolteul bluzei. Apoi s-a întors pe vârfurile tocurilor, cu gândul să pornească spre singurul loc liber care îi apăruse în raza vizuală. Era o masă dosită într-un colţ, şi era greu de apreciat dacă era ocupată parţial sau liberă. Capetele se întorceau în urma ei, iar unii bărbaţi îşi permiteau să facă şi anumite observaţii; nimeni nu putea nega, era o femeie frumoasă. Chiar dacă avea hainele ude şi machiajul întins pe pleoape, era o armonie perfectă: linia scobiturii era mai pronunţată, şoldurile mascate, şi pielea îi sclipea în ceaţa creată între mese de fumul de ţigară. Şi ea ştia prea bine asta.

Aşezându-se pe scaun, şi-a scos imediat o ţigară din unul dintre buzunare, fără măcar să întârzie o clipă pentru a-şi da jos paltonul rece. A căutat prin poşetă cutia cu chibrituri, însă şi aceasta se udase. În momentul în care s-a aplecat să-şi întrebe unul dintre vecini dacă avea un foc, o mână i s-a întins în faţă cu o brichetă aprinsă. Domnişoara s-a lăsat uşor pe tăblie, ca să-şi aprindă ţigara, observând, abia atunci, că nu era singură la masă. Pe scaunul din faţa ei stătea un tânăr care părea uşor indispus; singurul lucru deosebit care-l putea remarca la chipul lui era o grimasă adâncă care-i brăzda obrazul drept. Nu părea a fi urma unei cicatrici şi nici nu era datorată unui rânjet. Era numai pe o singură parte; înlătura orice impresie a vreunei simetrii. În rest, aparenţa sa era comună; în cadrul unui grup de studenţi, ai fi putut, cel mult, să-l cataloghezi ca fiind eruditul.

Fata şi-a desprins pieptul de masă şi s-a retras înapoi pe scaun. Cu o mişcare rapidă, tânărul îşi stinse bricheta, pe care a aruncat-o înspre ea. Şi-a împreunat mâinile în jurul pieptului şi s-a lăsat greoi pe spătarul scaunului. Ea sufla fumul în sus, ca acesta să n-ajungă în faţa lui; era uşor de închipuit faptul că imaginea lui îi inspira teamă, rictusul de pe obraz fiind elementul care nu avea nimic uman în el. Însă tânărul părea să-i fi ignorat comportamentul, şi îşi plimba degetul pe gura paharului cu băutură.

– Cum aş putea să-ţi spun? zise acesta pe un ton sobru.

Ea a rămas nemişcată, cu mâna dreaptă în aer. Şi-a ridicat uşor piciorul ca să stingă mucul ţigării în talpa pantofului.

– Sabrina ar fi…

– N-ar conta dacă numele ar avea rezonanţă franţuzească sau italiană, nici dacă se poartă acum sau dacă e vechi de mii de ani. Ar putea să aibă un înţeles ascuns, sau să nu desemneze nimic. M-aş putea mulţumi cu un simplu apelativ, ca „dragă”, însă nu ştiu dacă eşti de acord cu familiarităţile de la prima întâlnire. Desigur, mă pot obişnui cu Sabrina, destul de sec şi neinteresant; dar, sincer îţi spun, ai fi putut să alegi ceva mai bun, o distincţie de contesă, părea mai incitant. Şi chiar dacă era o minciună, măcar nu suna a formalitate. Nu eşti de acord că numele sunt doar nişte formalităţi? De ce trebuie să ne complicăm cu atâtea nume, când, până la urmă, ne interesăm doar de propria persoană?

Sabrina a stat imobilă cât tânărul a vorbit. Şi-a revenit în simţiri abia după ce ospătarul s-a oprit în dreptul mesei lor şi a întrebat-o dacă dorea să servească ceva. Atunci aceasta tresări şi se uită buimacă în stânga şi-n dreapta; a comandat un pahar cu rom. Apoi a reluat poziţia în care a stat mai înainte, cu cotul unui braţ pe masă şi cu capul sprijinit în acea mână. Ochii îi erau înroşiţi şi avea obrazul palid. A luat în cealaltă mână bricheta de pe masă, strângând-o în pumn.

– Şi dacă numele n-are nicio importanţă, atunci de m-ai întrebat cum mă numesc? îl întrebă aceasta.

– Dacă ai fi fost atentă, ai fi remarcat că te-am întrebat cum aş putea să-ţi spun…

– Şi asta… nu depinde de tine?

– Dacă m-aş fi adresat ţie cu acel cuvânt care-mi joacă acum pe limbă, m-ai fi pocnit şi te-ai fi ridicat imediat de la masă, considerându-mă un porc insensibil.

După acest schimb de cuvinte, ea a simţit nevoia să-şi tragă fusta mai mult înspre genunchi. Însă se obişnuise, de ceva timp, să fie judecată după aparenţă, pentru că, în fapt, impresiile care rezultau nu erau mai niciodată departe de adevăr. Şi ea era genul de persoană care expunea adevărul în mod provocator.

Între timp, ospătarul s-a întors cu un pahar plin pe jumătate. Sabrina şi-a mai aprins o ţigară, şi de data aceea a suflat direct spre vecinul ei de masă, determinându-l pe acesta să se strâmbe şi să scoată şi mai tare în evidenţă grimasa. Ea credea că a înţeles ce îl deranja.

– Nu ştiu dacă dumneata îţi dai seama că eu nu-mi pierd prea mult itmp cu discuţii de complezenţă.

– Nu m-am gândit nicio clipă la asta, dragă Sabrina, rânji el.

– Ai putea, foarte bine, să treci la subiect, zise ea lăsând ţigara în scrumieră.

– Dar nu doreşti, înainte de toate, să afli cum mă numesc? o întrebă, apropiindu-se de chipul ei.

– Dacă m-aş fi străduit să reţin toate numele, mi-aş fi pierdut minţile, cu siguranţă. Ce poate să te macine mai tare decât amintirile? Prefer să nici nu ştiu. Eu nu pot să-ţi promit mai mult decât poţi plăti. Nu-mi pasă nici dacă eşti director, sau doar un simplu muncitor; ca persoană, nu eşti decât un alt pieton pe strada vieţii mele. Mie îmi trebuie banii.

– Şi cum rămâne cu sentimentele?

– Scumpule, ştii bine că niciodată nu-i destul timp pentru ele.

Tânărul a surâs.

– Mă rog, eu mă gândeam că sentimentele nu contează pentru tine doar pentru că nu eşti plătită ca să ţi le însuşeşti. Dar, să zicem că cineva te-ar plăti, ai putea să simţi ceva pentru străinul acela? Ce sentimente se pot înfiripa într-o noapte? Ştii, nimeni nu este mai îndreptăţit ca altul să le deţină.

– Vorbeşti în dodii, dragule! râse ea batjocoritor, acoperindu-şi gura cu mâna.

– Spune-mi Mihai, zise acesta fixând-o cu privirea.

– Deci, până la urmă tot tu eşti cel care are pretenţii.

– Uite ce e, Sabrina, sunt foarte curios de felul meu. Mereu pun întrebări. În ce crezi tu?

Mihai a făcut un semn ospătarului să se întoarcă la masa lor. Crâmpeie din convorbirile care se purtau la mesele vecine răsunau în acel colţ, iar paharele vibrau uşor când cineva ridica tonul vocii. Ea şi-a dat jos paltonul, agăţându-l de spătarul scaunului. Şi-a dus mâna la frunte, coborând-o pe obraz şi apoi înspre gât, iar când a ajuns la decolteu, a tras nesigur de materialul bluzei.

– În ce cred eu? şopti. Îşi drese glasul şi îşi trase spatele mai approape de spătar, ca să nu i se mai ridice fusta. Cred în ceea ce văd, replică scurt.

– Să înţeleg că religia, filozofia, sunt pentru tine doar nişte realităţi mult subiectivizate? Nu se poate ca o fată sensibilă ca tine să se limiteze la un plan existenţial care nu-i oferă posibilitatea unei previziuni, unei năzuinţe, unei legături mai puţin carnală cu o altă persoană…

– Sincer, cred că exagerezi.

El s-a oprit brusc. Şi-a îndreptat privirea spre paharul pe care-l împingea dintr-o mână într-alta.

– Există o poveste interesantă care umanizează conceptele de „bine” şi „rău”. Am auzit-o de la bunica unei prietene din facultate. Binele este într-o confruntare continuă cu Răul, iar în această poveste frontul de luptă este unul apropiat Răului, însă văzut ca o simplă cameră de la un etaj superior al unei case părăsite. Binele, ca  şi Răul, este clădit din toate biruinţele acumulate împotriva adversarului; mai mult, înfăţişarea lor este determinată, în mod direct, de aceste victorii. Şi poate nu ţi se va părea ciudat să auzi că Răul se ascunde sub o mască care inspiră numai desfrâu, mască sub care  stau ridurile şi cenuşa ce par a fi consecinţele unei existenţe supuse dezintegrării. Unii spun că e un păcat să crezi că Răul este lutul din care s-a conturat Binele, amândouă entităţile provenind din acelaşi pământ, dar modelate după matriţe diferite. Să crezi că Binele a apărut ca o consecinţă a Răului… Însă mie mi se pare perfect plauzibil, atâta timp cât nici natura omului nu este nici rea, nici bună. Tocmai ideea că esenţa Răului stă în contrastul cu Binele spune că nu poate fi ales niciun reprezentant pentru Calea cea Dreaptă. Aici a intervenit omul, şi a ales, după bunul său plac, drumul care i-ar fi adus împăcarea cu sine şi cu metafizicul.. Cum poţi să-mi spui că tu crezi numai în ceea ce vezi, când o lume întreagă fierbe numai la gândul că acea credinţă pe care şi-au însuşit-o are lacune?

– Scurta ta poveste cu Binele şi Răul mi se pare patetică, se strâmbă Sabrina. Îmi miroase a frustrare şi a dorinţe neîndeplinite de la metri distanţă.

– Poftim?

Ospătarul, văzând că amândoi s-au angrenat într-o discuţie aprinsă, a trecut neobservat pe lângă masă.

– Mi-e teamă că pierzându-ţi timpul teoretizând nişte concepte abstracte, ai ratat tocmai ideile esenţiale, care ar fi trebuit să te propulseze într-o realitate plană, fără substraturi, ce conduce mereu în aceleaşi puncte fixe. Ocaziile vin şi pleacă, clipele sunt efemere; dacă te închizi în tot felul de exigenţe morale, uiţi să trăieşti.

Pe fruntea lui Mihai se strecură un rid neregulat. Zâmbi amar la paharul cu băutură, pe care-l răsturnă, în urma unei mişcări necontrolate. Lichidul curgea alene pe suprafaţa mesei, înspre colţul în care stătea Sabrina. Ea însă nu schiţase niciun gest. În aer plutea un miros dulce.

– Nu are rost să te înfurii.

– Şi cum este realitatea asta a ta univocă? Cum o interpretezi tu, mă rog? îşi ridică tonul vocii. În lumea ta sunt numai târfe şi borfaşi nespălaţi, numai nopţi pierdute pe alei întunecate, numai şoapte dulci şi mincinoase, numai priviri perverse şi niciun pic de jenă!

– Domnişorule Mihai, ai nevoie de puţină iubire? Sabrina îl luă de mâna care i se scălda în băutură.

– De la tine? făcu ochii mari. Tu nu meriţi nici măcar un schimb de priviri!

– Şi dacă nu sunt eu acum, tot va fi una ca mine la un moment dat.

– Târătură… scrâşni din dinţi şi-şi trase sălbatic mâna din strângere.

– Doar aşa am putut să supravieţuiesc, zise ea retrăgându-se pe scaunul ei.

Câteva minute s-au privit unul pe altul, fără însă să scoată vreun cuvânt. Sabrina s-a ridicat de la masă, abia după ce mai terminase o ţigară; şi-a pus paltonul şi l-a privit pe Mihai pentru ultima dată.

– Cine te-a învăţat cum să supravieţuieşti? o întrebă el. Nu contează, a fost un profesor foarte prost. Cu moravurile astea uşoare nu faci decât să-ţi umpli carenţele din suflet pentru o perioadă scurtă de timp. E ca şi cum te-ai droga; pentru a suplimenta lipsurile, ai nevoie mereu de mai mult drog. Toate spiritele acestea aparent libere sfârşesc tragic prin a-şi conştientiza incapacităţile.

Ea se întoarse brusc, lovind oamenii de la masă vecină cu coatele în cefe. Păşea apăsat, iar sunetul produs de tocurile care i se înfigeau în parchet răsuna, în urma ei, nesigur. Ajunsă în faţa uşii de la ieşire, şi-a scos eşarfa din poşetă, fiind gata s-o pună din nou pe cap. Ar fi preferat oricând să îngheţe în ploaie, decât să retrăiască acele clipe monstruoase, care au marcat-o pe viaţă.”

Anunțuri

Prolog (pentru „Olandezul zburător”)

ERWIN JANSEN urcă  pe scenă:

Am îndrăznit să stau treaz
Mai mult decât îmi era permis;
Şi chair de ciorile umpleau cerul de atlaz,
Eu am ţinut un ochi deschis.
Înghiţit de fum şi întuneric
Fost-am eu, şi alţii înaintea mea
Ce s-au socotit îndeajuns de vrednici
Să înfrunte noaptea grea.

Şi iată, pentru sfidare şi cutezanţă,

Călcarăm toţi în smoala de la ţărm.

Şi cum s-au ridicat aburii, am înghiţit un fir de aţă

Şi-am început să blestem.

Anevoios am înaintat, m-am lipit

De clăbucii fierbinţi. Cu mirosul pătrunzător

Şi cu întunericul alţii s-au contopit,

Eu am înfruntat realitatea obscură cu un ochi închis.

Atunci întunericul s-a crăpat
Şi dintr-o grotă răsări un catarg,
O umbră se opri din îngânat
Şi-şi întinse mâinile spre larg.
În întuneric fiind, îi vedeam lucirea fantomatică,
O corabie ce de-o veşnicie rătăcea…
Odată ce înfrunţi voia Domnului, fără frică,
Valurile şi moartea vor asculta porunca Sa.

Se făcuse precum poruncise, din brav căpitan

Şi echipaj iscusit, o gloată de fantome,

Din apă de mare, un fioros duşman,

Din „Olandezul zburător”, un misterios nume.

Profeţii spun că de te-ai urca pe navă,

Un suflet ai slava de blestem

Ce asupra ta va să se răsfrângă,

Să rămâi pe-acel schelet de lemn.

Lăudat fie căpitanul pentru stăruinţa sa!
Blestemat însă-o fost pentru nesocotinţa sa!

Căci doar dacă n-asculţi de valurile monstruoase

Şi de vântul ce pânzele-ţi smulge,

Domnul va condamna şi oase,

Şi păr, şi ochi, şi sânge;

În întuneric şi-n smoală te va arunca

Să-ţi navighezi veşnicia în chip malefic.

Şi de vei cere milă şi la Cer te vei ruga,

Niciun chip viu nu va face nimic benefic.

Îngrozit-am fost de soarta-acestui Zburător,
Şi m-am gândit la cum m-am răsculat…
Am părăsit acel ţărm, ruşinat,
Şi-am jurat să adorm la timp până-am să mor!
Amen.

Memorable quote

„…prin faptul că autorul întruchipează pe rând nenumărate personaje, el trăieşte un număr considerabil de existenţe, şi deci îşi consumă propria lui karma într-un timp mult mai scurt decât restul lumii.” (Dan Bibicescu-Noaptea de Sânziene-M. Eliade)

Fragment de discurs

” România seamănă, foarte mult, cu o ţară a morţilor. Despre un mort se poate spune că nu primeşte niciun impuls, fie el din exterior sau din interior. Cadavrele însă care trăiesc aici, găsesc util doar „să împrumute” obiceiuri, tendinţe, mofturi de la alte popoare, în speranţa că vor arăta mai vii. Nu vede însă nimeni sicriul de penibilitate în care am fost vârâţi de propriile noastre mâini. Şi, în fond, aici s-a ajuns: un terci de opinii, gusturi, credinţe fără pic de substanţă, făcut din pseudo ingrediente răstălmăcite după placul personal. Nişte impostori, nişte „wannabe-s” care în loc să-şi promoveze autenticitatea culturală, au făcut un cult din „a împrumuta câte puţin de la ceilalţi”. Prin această metodă, se poate ajunge ori la anonimitate, ori la stadiul de bufon al Europei.

Da, termenul de bufon mi se pare cel mai potrivit. Hainele lui sunt fistichii, cu multe petice, de diferite culori, cusute la repezeală, are pantofi ridicol de lungi şi este caracterizat de celebrul nas roşu, de care se foloseşte ca să atragă atenţia. Toate acestea ar putea defini natura românului de a îmbunătăţi un lucru, făcându-l însă jenant şi frapant. Bufonului îi este specific şi simţul umorului, care se poate asemâna cu zeflemeaua pe care o face românul din orice situaţie tragică. Zeflemea care a apărut ori dintr-un puternic respect pentru sentimentele profunde, ori din dorinţa de a se face remarcat cu ceva.

Evident, ceva, undeva, s-a greşit. Şi nu pot să nu observ cum aceeaşi frică de afirmare, aceleaşi reticenţe când se pune problema impunerii unor valori naţionale apar din nou, şi din nou, de fiecare dată sub altă formă, mereu cu acelaşi nucleu. S-ar spune că românilor le place să fie conduşi, şi nu să conducă. Şi ar fi ceva, dacă toate ar izvorî dintr-o intensă teamă de ridicol. Această posibilitate rămâne, însă, încă un scenariu ideal, în mintea mea.”

Di(n)rect de la Constanţa

Prestigioasele instituţii de învăţământ

N-am nimic cu ele. Pe bune. Sistemul nostru de învăţământ, oricât de şubred şi schimbător e, are, din loc în loc, câteva ochiuri de lumină, şi anume acolo unde şcoala nu mai este doar un loc unde eşti (aproape) obligat să mergi, ci un loc unde realitatea se reflectă în mod direct.

Ok, la ce mă refer când zic că „realitatea se reflectă în mod direct”. E, păi bine, ştim că nu-i totul miere şi lapte, aşa că de ce ar trebui să meargă totul strună la şcoală? Apăi, nu tre’ să te obişnuieşti cu lipsa de timp şi de chef, cu volumul mare de lucru, cu colegii urăcioşi şi antipaci pe care tre’ să-i îmbunezi cu nişte glume seci, cu superiori care-ţi fac felul şi-ţi mai cer şi luna de pe cer, cu femeia de serviciu, cu ziua de salariu, cu cafeaua caldă… Asta înseamnă să înveţi ceva cât stai în şcoală. Că teoria, Dumnezeu să mă ierte, îi bună ea un timp, apoi trece (inevitabil) în uitare, ca la un moment dat să fie…dispensabilă. Nu toată, dar cea mai mare parte din ea (cam tot ce nu s-ar încadra în cultura generală şi de specialitate).

În primul rând, după 12 ani de de târâit coatele pe bănci, trebuie să ştii (măcar) cum să te porţi cu oamenii. S-ar spune că omul este o fiinţă bio-psiho-socială; iar socializarea este, în fapt, cam tot, în ziua de azi. Te pricepi, bine, răzbaţi fără mari probleme. Scârţâi, eh, apoi treaba n-o să meargă nici ea altfel.

E nevoie, no question, şi de mult teatru. Dacă îţi permiţi să diseci o carte cu X, cu Y nu poţi decât s-o bârfeşti pe colega de serviciu. Totul stă, să zicem, în mobilitatea afectivă. Eh, na, şi şcoala poate fi un playground unde poţi să-şi exersezi abilităţile.

„1% talent, 99% sudoare”. Cam pute quote-ul ăsta, dar îşi permite cineva să nu fie de acord? Apăi, să tot fie, dom’le, talent; dacă nu sacrifici timp pentru el, nu faci nicio brânză. M-a surprins să citesc următoarele rânduri pe blogul lui Brushvox„O citeam cu drag şi pe Roxanne – o puştoaică inteligentă şi cu talent, dar s-a…. crizat.” De ce să nu recunosc, m-am flambat mai ceva ca o banană; să zică o persoană cu experienţă de viaţă asta despre mine, e ceva.  Dar, o fi sau n-o fi o problemă, eu încă nu simt asta. Talentul meu e undeva la rangul de amator, iar inteligenţa…păi…nu ştiu, eu aş spune, mai degrabă, că ar fi doar rezultatul unor lungi cercetări pe…viu. 😆 Eu cred că, doar când te subestimezi, să zicem, în mod sincer, poţi să te aştepţi la o perfecţionare. Căci atunci când devii tolerant cu tine însuţi, când te resemnezi cu ideea că: „Hai că-s tare!”, stagnezi şi chiar rişti să-ţi pierzi strălucirea.

Poate că ar fi nedrept să spun că…şcoala m-a învăţat cam tot ce ştiu în momentul actual, dar ce să spun? M-a ajutat să-mi cimentez anumite concepţii pe care, sper, să nu le schimb prea curând.

Cum se prezintă un test la Ed Antreprenorială

După cum urmează, testul meu la Educaţie Antreprenorială:

Lucrare Educaţie Antreprenorială


Iniţierea unei afaceri: Elaborarea planului de afaceri

Planul de afaceri este o chestie foarte importantă. Adică, nu cred că poate să înceapă cineva o afacere fără un plan de afaceri, nu? lol. În planul ăla şmecher de afaceri scrii cam ce ai de gând să faci cu firma ta. Poate vrei să-ţi deschizi un bordel, sau o fabrică de pastă de dinţi…E, păi faci bine dacă treci asta acolo, aşea, frumos. 😀

Trebuie să ai grijă la punctuaţie, la diacriice, la tot, dacă vrei să se uite admirativ la tine potenţialii sponsori. Dacă bagi şi nişte imagini deocheate la sfârşit, ai toate şansele să reuşeşti. A, da, şi să nu faci discriminare de sex.

Ce mai e cu planul ăsta…

Apăi, nu ştiu, nu m-am interesat, nu-mi pasă. Continui să aberez despre asta pentru că, cică, asta trebuie să fac la testul ăsta, aşa că…the show must go on!

Revenind la planul ăsta…Uite, ceva ce eu nu pot să înţeleg: de ce mama mă-sii tre’ să învăţ despre el? Ăia care vor să-şi iniţieze o afacere să se ducă la cursuri speciale, extraşcolare, nu sunt eu nevoită să-mi umplu capul cu baliverne de-astea de doi lei. Îmi ajung 4 ore de chimie, 3 (absolut plictisitoare) de fizică, încă vreo 4 de mate…mă rog, ce rost îşi are antreprenoriala asta? Câteva motive pentru care NU ar trebui să existe ora de Ed Antreprenorială:

1. procentul de liceeni care-şi deschid o afacere este de…well, o%

2. profu’ dacă mai mănâncă mult, riscă să nu mai intre pe uşă (bine, ăsta nu prea e motiv, e mai mult o consecinţă)

3 profu’ nu ştie nici jumătate cât ştim noi (şi dacă e cineva îndeajuns de deştept să afirme că poate împărţi 0 la 2, acum are ocazia)

4. nici măcar n-are rost să înşir motivele pt care NU ar trebui să existe ora de ed antreprenorială.

Am cam uitat de planul ăla de afaceri. Eu sunt curioasă. Cum arăta primul plan de afaceri a lui Bill Gates…Hmm

El oare se gândea că o să facă atâţia bani? Poate…dacă mă trăzneşte şi pe mine o idee bună…cum ar fi creionul care se ascute singur, poate că o să am succes. 😀 Şi atunci nu o să împart banii cu nimeni, o să-mi cumpăr un munte de ciocolată, pe care o să-mi construiesc o casă de turtă dulce, unde o să mă refugiez pt tot restul vieţii, pierzându-mi timpul numărând termite.

Mă gândeam să scanez lucrarea, dar e mai uşor aşa…nu am un scris prea frumos.  😀 (am făcut şi schema de alături pe lucrare, bine, nu aşa frumoasă 😆 )Aşa, deci, cine pune pariu cu mine că la lucrarea asta iau o notă mare? 😆

PS: vechile metode de trişat vor rămâne cele mai tari!


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 15 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,643 amatori
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD