Posts Tagged 'beletristica'

Pledez vinovat (scurt discurs)

Nicăieri nu mă simt mai confortabil decât în scaunul acuzatului. Vă spun vouă, celor care cerşiţi şi ultimul strop de atenţie, dacă vă doriţi cu adevărat să păşiţi în lumina reflectoarelor, păcătuiţi. Atât vă spun, păcătuiţi, faceţi ce toţi cei din jurul vostru v-au zis, în repetate rânduri, că nu se cade, faceţi ce alţii nu au găsit niciodată curajul să ducă la bun sfârşit. Contrazice-ţi-vă, frângeţi aripi şi aplecaţi capete, numai doar să faceţi totul calculat şi cu un scop.

M-am născut o controversă; e ca şi cum aş avea pecetea aceasta lipită de frunte. Tot ce fac pare împotriva „firii”, „fire” pe care au stabilit-o alţii înaintea mea şi care acum reprezintă singură regulă universal valabilă. Nu ştiu dacă înţelegeţi voi ce-i cu „firea” asta, dar dacă aţi ajunge în locul meu, fie şi pentru un minut, aţi înţelege de unde porneşte toată furia şi revolta mea; „firea” aceasta, oamenilor, vă mănâncă sufletul, vă ţine departe de orice efuziune sinceră, vă limitează gândurile şi vă face nişte simple marionete dintr-un spectacol care se repetă la nesfârşit. Vă rog să mă scuzaţi, mereu ajung să vă compat vieţile ba cu o piesă de teatru, ba cu vreo reprezentaţie de mahala, dar îmi este pur şi simplu imposibil să pomenesc despre altceva când mă gândesc la…voi.

Poate din această cauză sunt mereu singură  în banca acuzatului, numai eu cutez să aduc în discuţie caracterul reprobabil al modului în care acţionează soarta; şi asta, doamnelor şi domnilor, pentru că eu nu cred în soartă. Sunt atât de multe episoade care se repetă dintr-un colţ al lumii într-altul, încât îmi vine să mă ridic de pe scaun, să-mi iau jacheta şi să părăsesc sala de spectacol din cauza previzibilităţii şi a lipsei de originalitate a acestora. Pentru că mai rău îmi dăunează ipocrizia voastră, vă prefaceţi mereu că aveţi de-a face cu o situaţie inedită. Nu, vă spun eu, nu e nimiv care să vă diferenţieze; toţi aveţi aceleaşi moduri nesuferite de a minţi, de a iubi, de a consola, de a vorbi de rău şi de a disimula. Toţi, fără nicio excepţie, faceţi aceleaşi greşeli şi, de fiecare dată, vă spuneţi că nu le veţi mai repeta. Toţi iertaţi, însă nu fără a-i face pe ceilalţi să sufere. Toţi vă credeţi unici, vă îmbărbataţi cu ideea aceasta în „momentele grele”, dar v-aţi gândit vreodată că, în final, se va pune problema că acest simplu gând vă face pe toţi la fel?

Eu am spus-o de atâtea ori şi nu îmi este deloc jenă să repet: nimic nu e sigur, nimic nu e adevărat (dacă spuneam asta în Antichitate, eram fugărită din oraş). Tocmai de aceea vă rog să nu luaţi ca atare nimic din ceea ce am spus. Sunt foarte multe şanse ca toate aceste vorbe să mai fi fost predicate de sute de ori înainte şi poate chiar de pe acelaşi scaun al acuzatului. Nici eu nu mă cred, de ce aţi face-o voi? Dar dacă nu mi-aş susţine nici măcar aceste idei, atunci ce aş mai fi? Unde aş sta? Laolaltă cu voi, în sală? Nu, nu se poate. Numai gândul mă îngrozeşte…

Anunțuri

Dama de-a picat

Am revenit. Poate invatati ceva din asta.

„Ploua.

Pe cealaltă stradă, un local era cufundat în lumină; de acolo răzbăteau râsete stridente şi nefireşti. Aburul care ieşea din canalizarea din faţa acestuia îi conferea o aură misterioasă, care te îmbia ca o tentaţie care arde mocnit în subconştient, abia aşteptând să izbucnească în flăcări ca să ardă scoarţa cerebrală.

Tocurile îi alunecau în ochiurile de apă, iar eşarfa pe care o purta pe cap se udase; vremea i-a dat peste cap toate planurile. Se vedea nevoită să se retragă într-un loc uscat, întrucât niciuna dintre piesele vestimentare care îi alcătuia ţinuta nu era adecvată pentru o plimbare lungă prin ploaie. A hotărât să treacă strada şi să intre în acel local.

Nori calzi de fum veneau dinspre mesele aşezate în fund, iar mirosul de cafea caldă străbătea mulţimea de capete până la uşă, în locul unei primiri convenţionale. A inhalat lacom aburul care-i umfla coşul pieptului. Era multă voie bună în acea încăpere; oamenii păreau rupţi total de realitate, râdeau cu gurile până la urechi şi băteau cu picioarele în mese, pe când afară străzile erau inundate, în puterea nopţii. Aşa contraste puteau numai să ţină de domeniul oniricului, unde realitatea creionează, de fapt, imaginile care o sfidează, fiind rezultatele unei dezintegrări subiective şi involuntare.

Şi-a stors eşarfa şi a îndesat-o în poşetă. S-a uitat în geam, potrivindu-şi părul şi decolteul bluzei. Apoi s-a întors pe vârfurile tocurilor, cu gândul să pornească spre singurul loc liber care îi apăruse în raza vizuală. Era o masă dosită într-un colţ, şi era greu de apreciat dacă era ocupată parţial sau liberă. Capetele se întorceau în urma ei, iar unii bărbaţi îşi permiteau să facă şi anumite observaţii; nimeni nu putea nega, era o femeie frumoasă. Chiar dacă avea hainele ude şi machiajul întins pe pleoape, era o armonie perfectă: linia scobiturii era mai pronunţată, şoldurile mascate, şi pielea îi sclipea în ceaţa creată între mese de fumul de ţigară. Şi ea ştia prea bine asta.

Aşezându-se pe scaun, şi-a scos imediat o ţigară din unul dintre buzunare, fără măcar să întârzie o clipă pentru a-şi da jos paltonul rece. A căutat prin poşetă cutia cu chibrituri, însă şi aceasta se udase. În momentul în care s-a aplecat să-şi întrebe unul dintre vecini dacă avea un foc, o mână i s-a întins în faţă cu o brichetă aprinsă. Domnişoara s-a lăsat uşor pe tăblie, ca să-şi aprindă ţigara, observând, abia atunci, că nu era singură la masă. Pe scaunul din faţa ei stătea un tânăr care părea uşor indispus; singurul lucru deosebit care-l putea remarca la chipul lui era o grimasă adâncă care-i brăzda obrazul drept. Nu părea a fi urma unei cicatrici şi nici nu era datorată unui rânjet. Era numai pe o singură parte; înlătura orice impresie a vreunei simetrii. În rest, aparenţa sa era comună; în cadrul unui grup de studenţi, ai fi putut, cel mult, să-l cataloghezi ca fiind eruditul.

Fata şi-a desprins pieptul de masă şi s-a retras înapoi pe scaun. Cu o mişcare rapidă, tânărul îşi stinse bricheta, pe care a aruncat-o înspre ea. Şi-a împreunat mâinile în jurul pieptului şi s-a lăsat greoi pe spătarul scaunului. Ea sufla fumul în sus, ca acesta să n-ajungă în faţa lui; era uşor de închipuit faptul că imaginea lui îi inspira teamă, rictusul de pe obraz fiind elementul care nu avea nimic uman în el. Însă tânărul părea să-i fi ignorat comportamentul, şi îşi plimba degetul pe gura paharului cu băutură.

– Cum aş putea să-ţi spun? zise acesta pe un ton sobru.

Ea a rămas nemişcată, cu mâna dreaptă în aer. Şi-a ridicat uşor piciorul ca să stingă mucul ţigării în talpa pantofului.

– Sabrina ar fi…

– N-ar conta dacă numele ar avea rezonanţă franţuzească sau italiană, nici dacă se poartă acum sau dacă e vechi de mii de ani. Ar putea să aibă un înţeles ascuns, sau să nu desemneze nimic. M-aş putea mulţumi cu un simplu apelativ, ca „dragă”, însă nu ştiu dacă eşti de acord cu familiarităţile de la prima întâlnire. Desigur, mă pot obişnui cu Sabrina, destul de sec şi neinteresant; dar, sincer îţi spun, ai fi putut să alegi ceva mai bun, o distincţie de contesă, părea mai incitant. Şi chiar dacă era o minciună, măcar nu suna a formalitate. Nu eşti de acord că numele sunt doar nişte formalităţi? De ce trebuie să ne complicăm cu atâtea nume, când, până la urmă, ne interesăm doar de propria persoană?

Sabrina a stat imobilă cât tânărul a vorbit. Şi-a revenit în simţiri abia după ce ospătarul s-a oprit în dreptul mesei lor şi a întrebat-o dacă dorea să servească ceva. Atunci aceasta tresări şi se uită buimacă în stânga şi-n dreapta; a comandat un pahar cu rom. Apoi a reluat poziţia în care a stat mai înainte, cu cotul unui braţ pe masă şi cu capul sprijinit în acea mână. Ochii îi erau înroşiţi şi avea obrazul palid. A luat în cealaltă mână bricheta de pe masă, strângând-o în pumn.

– Şi dacă numele n-are nicio importanţă, atunci de m-ai întrebat cum mă numesc? îl întrebă aceasta.

– Dacă ai fi fost atentă, ai fi remarcat că te-am întrebat cum aş putea să-ţi spun…

– Şi asta… nu depinde de tine?

– Dacă m-aş fi adresat ţie cu acel cuvânt care-mi joacă acum pe limbă, m-ai fi pocnit şi te-ai fi ridicat imediat de la masă, considerându-mă un porc insensibil.

După acest schimb de cuvinte, ea a simţit nevoia să-şi tragă fusta mai mult înspre genunchi. Însă se obişnuise, de ceva timp, să fie judecată după aparenţă, pentru că, în fapt, impresiile care rezultau nu erau mai niciodată departe de adevăr. Şi ea era genul de persoană care expunea adevărul în mod provocator.

Între timp, ospătarul s-a întors cu un pahar plin pe jumătate. Sabrina şi-a mai aprins o ţigară, şi de data aceea a suflat direct spre vecinul ei de masă, determinându-l pe acesta să se strâmbe şi să scoată şi mai tare în evidenţă grimasa. Ea credea că a înţeles ce îl deranja.

– Nu ştiu dacă dumneata îţi dai seama că eu nu-mi pierd prea mult itmp cu discuţii de complezenţă.

– Nu m-am gândit nicio clipă la asta, dragă Sabrina, rânji el.

– Ai putea, foarte bine, să treci la subiect, zise ea lăsând ţigara în scrumieră.

– Dar nu doreşti, înainte de toate, să afli cum mă numesc? o întrebă, apropiindu-se de chipul ei.

– Dacă m-aş fi străduit să reţin toate numele, mi-aş fi pierdut minţile, cu siguranţă. Ce poate să te macine mai tare decât amintirile? Prefer să nici nu ştiu. Eu nu pot să-ţi promit mai mult decât poţi plăti. Nu-mi pasă nici dacă eşti director, sau doar un simplu muncitor; ca persoană, nu eşti decât un alt pieton pe strada vieţii mele. Mie îmi trebuie banii.

– Şi cum rămâne cu sentimentele?

– Scumpule, ştii bine că niciodată nu-i destul timp pentru ele.

Tânărul a surâs.

– Mă rog, eu mă gândeam că sentimentele nu contează pentru tine doar pentru că nu eşti plătită ca să ţi le însuşeşti. Dar, să zicem că cineva te-ar plăti, ai putea să simţi ceva pentru străinul acela? Ce sentimente se pot înfiripa într-o noapte? Ştii, nimeni nu este mai îndreptăţit ca altul să le deţină.

– Vorbeşti în dodii, dragule! râse ea batjocoritor, acoperindu-şi gura cu mâna.

– Spune-mi Mihai, zise acesta fixând-o cu privirea.

– Deci, până la urmă tot tu eşti cel care are pretenţii.

– Uite ce e, Sabrina, sunt foarte curios de felul meu. Mereu pun întrebări. În ce crezi tu?

Mihai a făcut un semn ospătarului să se întoarcă la masa lor. Crâmpeie din convorbirile care se purtau la mesele vecine răsunau în acel colţ, iar paharele vibrau uşor când cineva ridica tonul vocii. Ea şi-a dat jos paltonul, agăţându-l de spătarul scaunului. Şi-a dus mâna la frunte, coborând-o pe obraz şi apoi înspre gât, iar când a ajuns la decolteu, a tras nesigur de materialul bluzei.

– În ce cred eu? şopti. Îşi drese glasul şi îşi trase spatele mai approape de spătar, ca să nu i se mai ridice fusta. Cred în ceea ce văd, replică scurt.

– Să înţeleg că religia, filozofia, sunt pentru tine doar nişte realităţi mult subiectivizate? Nu se poate ca o fată sensibilă ca tine să se limiteze la un plan existenţial care nu-i oferă posibilitatea unei previziuni, unei năzuinţe, unei legături mai puţin carnală cu o altă persoană…

– Sincer, cred că exagerezi.

El s-a oprit brusc. Şi-a îndreptat privirea spre paharul pe care-l împingea dintr-o mână într-alta.

– Există o poveste interesantă care umanizează conceptele de „bine” şi „rău”. Am auzit-o de la bunica unei prietene din facultate. Binele este într-o confruntare continuă cu Răul, iar în această poveste frontul de luptă este unul apropiat Răului, însă văzut ca o simplă cameră de la un etaj superior al unei case părăsite. Binele, ca  şi Răul, este clădit din toate biruinţele acumulate împotriva adversarului; mai mult, înfăţişarea lor este determinată, în mod direct, de aceste victorii. Şi poate nu ţi se va părea ciudat să auzi că Răul se ascunde sub o mască care inspiră numai desfrâu, mască sub care  stau ridurile şi cenuşa ce par a fi consecinţele unei existenţe supuse dezintegrării. Unii spun că e un păcat să crezi că Răul este lutul din care s-a conturat Binele, amândouă entităţile provenind din acelaşi pământ, dar modelate după matriţe diferite. Să crezi că Binele a apărut ca o consecinţă a Răului… Însă mie mi se pare perfect plauzibil, atâta timp cât nici natura omului nu este nici rea, nici bună. Tocmai ideea că esenţa Răului stă în contrastul cu Binele spune că nu poate fi ales niciun reprezentant pentru Calea cea Dreaptă. Aici a intervenit omul, şi a ales, după bunul său plac, drumul care i-ar fi adus împăcarea cu sine şi cu metafizicul.. Cum poţi să-mi spui că tu crezi numai în ceea ce vezi, când o lume întreagă fierbe numai la gândul că acea credinţă pe care şi-au însuşit-o are lacune?

– Scurta ta poveste cu Binele şi Răul mi se pare patetică, se strâmbă Sabrina. Îmi miroase a frustrare şi a dorinţe neîndeplinite de la metri distanţă.

– Poftim?

Ospătarul, văzând că amândoi s-au angrenat într-o discuţie aprinsă, a trecut neobservat pe lângă masă.

– Mi-e teamă că pierzându-ţi timpul teoretizând nişte concepte abstracte, ai ratat tocmai ideile esenţiale, care ar fi trebuit să te propulseze într-o realitate plană, fără substraturi, ce conduce mereu în aceleaşi puncte fixe. Ocaziile vin şi pleacă, clipele sunt efemere; dacă te închizi în tot felul de exigenţe morale, uiţi să trăieşti.

Pe fruntea lui Mihai se strecură un rid neregulat. Zâmbi amar la paharul cu băutură, pe care-l răsturnă, în urma unei mişcări necontrolate. Lichidul curgea alene pe suprafaţa mesei, înspre colţul în care stătea Sabrina. Ea însă nu schiţase niciun gest. În aer plutea un miros dulce.

– Nu are rost să te înfurii.

– Şi cum este realitatea asta a ta univocă? Cum o interpretezi tu, mă rog? îşi ridică tonul vocii. În lumea ta sunt numai târfe şi borfaşi nespălaţi, numai nopţi pierdute pe alei întunecate, numai şoapte dulci şi mincinoase, numai priviri perverse şi niciun pic de jenă!

– Domnişorule Mihai, ai nevoie de puţină iubire? Sabrina îl luă de mâna care i se scălda în băutură.

– De la tine? făcu ochii mari. Tu nu meriţi nici măcar un schimb de priviri!

– Şi dacă nu sunt eu acum, tot va fi una ca mine la un moment dat.

– Târătură… scrâşni din dinţi şi-şi trase sălbatic mâna din strângere.

– Doar aşa am putut să supravieţuiesc, zise ea retrăgându-se pe scaunul ei.

Câteva minute s-au privit unul pe altul, fără însă să scoată vreun cuvânt. Sabrina s-a ridicat de la masă, abia după ce mai terminase o ţigară; şi-a pus paltonul şi l-a privit pe Mihai pentru ultima dată.

– Cine te-a învăţat cum să supravieţuieşti? o întrebă el. Nu contează, a fost un profesor foarte prost. Cu moravurile astea uşoare nu faci decât să-ţi umpli carenţele din suflet pentru o perioadă scurtă de timp. E ca şi cum te-ai droga; pentru a suplimenta lipsurile, ai nevoie mereu de mai mult drog. Toate spiritele acestea aparent libere sfârşesc tragic prin a-şi conştientiza incapacităţile.

Ea se întoarse brusc, lovind oamenii de la masă vecină cu coatele în cefe. Păşea apăsat, iar sunetul produs de tocurile care i se înfigeau în parchet răsuna, în urma ei, nesigur. Ajunsă în faţa uşii de la ieşire, şi-a scos eşarfa din poşetă, fiind gata s-o pună din nou pe cap. Ar fi preferat oricând să îngheţe în ploaie, decât să retrăiască acele clipe monstruoase, care au marcat-o pe viaţă.”

(Fragment)

„… Niciodată nu am simţit că îi urăsc mai tare ca atunci. Şi nu am fost acaparat de aceste sentimente doar uitându-mă la vecinul meu şi la ceilalţi ca el; era pentru prima oară când mă confruntam cu acele diferenţe de rang social de care se tot vorbesc în dezbateri la diferite emisiuni televizate, de care s-au folosit numeroşi autori pentru a crea câte o operă unică despre o societate supusă, de-a lungul timpului, aceluiaşi clişeu răsuflat… Acele diferenţe care au gâdilat şi încă mai gâdilă orgoliul celor aflaţi pe o treaptă, considerată ca fiind superioară. Nu puteam nega, mai ales când privirea îmi zbura dintr-un colţ într-altul al încăperii şi vedeam aceleaşi mese ceruite cu un strat gros de jeg, pe care nici cu lama nu-l puteai râzui, aceleaşi feţe schimonosite şi zâmbete necontrolate, brăzdate de găurile care marcau lipsa dinţilor, aceleaşi înjurături repetate de la o gură la alta, că nu existau diferenţe. Şi nici nu eram în măsură să stabilesc valoarea acestora, întrucât ştiam că sunt  şi mai mulţi afară care nu mă văd undeva mai sus decât aceşti alcoolici anonimi. Şi atunci când am spus că „îi urăsc” nu i-am inclus doar pe cei din bar; mă gândeam la toţi. Pentru că, în fapt, pentru un individ există doar doi inamici: propria persoană şi ceilalţi. Unii beneficiază de de acea mobilitate afectivă care le permite să fie în tratative de pace cu inamicii. Însă eu duc un război continuu, mă lupt pe un front unde şi alţii au căzut încercând să-şi înfrângă inamicul, mă lupt cu mâinile goale, deoarece, pentru ei, armele mele nu au nicio valoare; e ca şi cum ai încerca să te vindeci de tuberculoză cu ceaiuri calde cu lămâie. Nu e cinstit; dar aş fi putut aprecia asta dacă nu ar fi existat abuzurile şi intoleranţa?

Ospătarul a venit la masa mea a opta oară. Încă câteva pahare, şi vecinul meu ar fi devenit prieten la cataramă cu acesta, căruia îi destăinuia, în câteva frânturi incomprehensibile aruncate de-a valma, cum soţia lui a îndrâznit să-l înşele cu un coleg de serviciu.

– Femeia e un demon, concluzionă acesta, în timp ce şiroaie de băutură i se prelingeau din gură spre barbă. Nu e cinstită! Ţi-e şi frică să nu-ţi puie otravă-n cioarbă!

Ceea ce el nu lua în considerare era faptul că, până şi cinstea, este relativă. Ca de altfel toate virtuţile, defectele şi acţiunile care au fost, de-a lungul timpului, catalogate ca fiind ori bune, ori rele, sunt relative şi depind, în unanimitate, de individ şi de experienţa sa de viaţă. M-am gândit, nu de puţine ori, la posibilitatea unei răsturnări de situaţie, în urma căreia absolut tot ce, altădată, am fi considerat ca fiind sacru şi la care ne-am fi închinat cu multă evlavie, am fi râvnit să ajungem, numai pentru a căpăta acea presupusă aură de sacralitate, s-ar dovedi a fi cu totul eronat, şi chiar lipsit de orice temei. Însă fiecare persoană are o altă credinţă; de aici divergenţa aceasta în ceea ce priveşte felul în care sunt percepute şi înţelese unele fapte sau însuşiri umane. Dar există ceva care ne leagă, mai mult sau mai puţin, pe unul de celălalt. Tâlharul are toate motivele să creadă că numai omorând şi jefuind îşi va procura necesarul material pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de trai, Dar rar o să vezi un tâlhar care să privească un preot cu ură şi să-i condamne acţiunile şi stilul de viaţă; ba chiar, în subconştientul lui, îi poartă un respect profund, şi nu se eschivează de la şansa de a se înfăţisa înaintea lui pentru a-şi mărturisi păcatele. În mintea oricărui om există, în mod activ sau pasiv, acea parte care conştientizează ce este binele şi ce îl reprezintă, dar cum ar fi dacă, într-o zi, binele acesta s-ar dovedi a fi rodul răului, un bine reprezentat de egoism, orgoliu şi filantropie făţarnică?”


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 6 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 14 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,670 amatori
Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD