Posts Tagged 'a'

Dama de-a picat

Am revenit. Poate invatati ceva din asta.

„Ploua.

Pe cealaltă stradă, un local era cufundat în lumină; de acolo răzbăteau râsete stridente şi nefireşti. Aburul care ieşea din canalizarea din faţa acestuia îi conferea o aură misterioasă, care te îmbia ca o tentaţie care arde mocnit în subconştient, abia aşteptând să izbucnească în flăcări ca să ardă scoarţa cerebrală.

Tocurile îi alunecau în ochiurile de apă, iar eşarfa pe care o purta pe cap se udase; vremea i-a dat peste cap toate planurile. Se vedea nevoită să se retragă într-un loc uscat, întrucât niciuna dintre piesele vestimentare care îi alcătuia ţinuta nu era adecvată pentru o plimbare lungă prin ploaie. A hotărât să treacă strada şi să intre în acel local.

Nori calzi de fum veneau dinspre mesele aşezate în fund, iar mirosul de cafea caldă străbătea mulţimea de capete până la uşă, în locul unei primiri convenţionale. A inhalat lacom aburul care-i umfla coşul pieptului. Era multă voie bună în acea încăpere; oamenii păreau rupţi total de realitate, râdeau cu gurile până la urechi şi băteau cu picioarele în mese, pe când afară străzile erau inundate, în puterea nopţii. Aşa contraste puteau numai să ţină de domeniul oniricului, unde realitatea creionează, de fapt, imaginile care o sfidează, fiind rezultatele unei dezintegrări subiective şi involuntare.

Şi-a stors eşarfa şi a îndesat-o în poşetă. S-a uitat în geam, potrivindu-şi părul şi decolteul bluzei. Apoi s-a întors pe vârfurile tocurilor, cu gândul să pornească spre singurul loc liber care îi apăruse în raza vizuală. Era o masă dosită într-un colţ, şi era greu de apreciat dacă era ocupată parţial sau liberă. Capetele se întorceau în urma ei, iar unii bărbaţi îşi permiteau să facă şi anumite observaţii; nimeni nu putea nega, era o femeie frumoasă. Chiar dacă avea hainele ude şi machiajul întins pe pleoape, era o armonie perfectă: linia scobiturii era mai pronunţată, şoldurile mascate, şi pielea îi sclipea în ceaţa creată între mese de fumul de ţigară. Şi ea ştia prea bine asta.

Aşezându-se pe scaun, şi-a scos imediat o ţigară din unul dintre buzunare, fără măcar să întârzie o clipă pentru a-şi da jos paltonul rece. A căutat prin poşetă cutia cu chibrituri, însă şi aceasta se udase. În momentul în care s-a aplecat să-şi întrebe unul dintre vecini dacă avea un foc, o mână i s-a întins în faţă cu o brichetă aprinsă. Domnişoara s-a lăsat uşor pe tăblie, ca să-şi aprindă ţigara, observând, abia atunci, că nu era singură la masă. Pe scaunul din faţa ei stătea un tânăr care părea uşor indispus; singurul lucru deosebit care-l putea remarca la chipul lui era o grimasă adâncă care-i brăzda obrazul drept. Nu părea a fi urma unei cicatrici şi nici nu era datorată unui rânjet. Era numai pe o singură parte; înlătura orice impresie a vreunei simetrii. În rest, aparenţa sa era comună; în cadrul unui grup de studenţi, ai fi putut, cel mult, să-l cataloghezi ca fiind eruditul.

Fata şi-a desprins pieptul de masă şi s-a retras înapoi pe scaun. Cu o mişcare rapidă, tânărul îşi stinse bricheta, pe care a aruncat-o înspre ea. Şi-a împreunat mâinile în jurul pieptului şi s-a lăsat greoi pe spătarul scaunului. Ea sufla fumul în sus, ca acesta să n-ajungă în faţa lui; era uşor de închipuit faptul că imaginea lui îi inspira teamă, rictusul de pe obraz fiind elementul care nu avea nimic uman în el. Însă tânărul părea să-i fi ignorat comportamentul, şi îşi plimba degetul pe gura paharului cu băutură.

– Cum aş putea să-ţi spun? zise acesta pe un ton sobru.

Ea a rămas nemişcată, cu mâna dreaptă în aer. Şi-a ridicat uşor piciorul ca să stingă mucul ţigării în talpa pantofului.

– Sabrina ar fi…

– N-ar conta dacă numele ar avea rezonanţă franţuzească sau italiană, nici dacă se poartă acum sau dacă e vechi de mii de ani. Ar putea să aibă un înţeles ascuns, sau să nu desemneze nimic. M-aş putea mulţumi cu un simplu apelativ, ca „dragă”, însă nu ştiu dacă eşti de acord cu familiarităţile de la prima întâlnire. Desigur, mă pot obişnui cu Sabrina, destul de sec şi neinteresant; dar, sincer îţi spun, ai fi putut să alegi ceva mai bun, o distincţie de contesă, părea mai incitant. Şi chiar dacă era o minciună, măcar nu suna a formalitate. Nu eşti de acord că numele sunt doar nişte formalităţi? De ce trebuie să ne complicăm cu atâtea nume, când, până la urmă, ne interesăm doar de propria persoană?

Sabrina a stat imobilă cât tânărul a vorbit. Şi-a revenit în simţiri abia după ce ospătarul s-a oprit în dreptul mesei lor şi a întrebat-o dacă dorea să servească ceva. Atunci aceasta tresări şi se uită buimacă în stânga şi-n dreapta; a comandat un pahar cu rom. Apoi a reluat poziţia în care a stat mai înainte, cu cotul unui braţ pe masă şi cu capul sprijinit în acea mână. Ochii îi erau înroşiţi şi avea obrazul palid. A luat în cealaltă mână bricheta de pe masă, strângând-o în pumn.

– Şi dacă numele n-are nicio importanţă, atunci de m-ai întrebat cum mă numesc? îl întrebă aceasta.

– Dacă ai fi fost atentă, ai fi remarcat că te-am întrebat cum aş putea să-ţi spun…

– Şi asta… nu depinde de tine?

– Dacă m-aş fi adresat ţie cu acel cuvânt care-mi joacă acum pe limbă, m-ai fi pocnit şi te-ai fi ridicat imediat de la masă, considerându-mă un porc insensibil.

După acest schimb de cuvinte, ea a simţit nevoia să-şi tragă fusta mai mult înspre genunchi. Însă se obişnuise, de ceva timp, să fie judecată după aparenţă, pentru că, în fapt, impresiile care rezultau nu erau mai niciodată departe de adevăr. Şi ea era genul de persoană care expunea adevărul în mod provocator.

Între timp, ospătarul s-a întors cu un pahar plin pe jumătate. Sabrina şi-a mai aprins o ţigară, şi de data aceea a suflat direct spre vecinul ei de masă, determinându-l pe acesta să se strâmbe şi să scoată şi mai tare în evidenţă grimasa. Ea credea că a înţeles ce îl deranja.

– Nu ştiu dacă dumneata îţi dai seama că eu nu-mi pierd prea mult itmp cu discuţii de complezenţă.

– Nu m-am gândit nicio clipă la asta, dragă Sabrina, rânji el.

– Ai putea, foarte bine, să treci la subiect, zise ea lăsând ţigara în scrumieră.

– Dar nu doreşti, înainte de toate, să afli cum mă numesc? o întrebă, apropiindu-se de chipul ei.

– Dacă m-aş fi străduit să reţin toate numele, mi-aş fi pierdut minţile, cu siguranţă. Ce poate să te macine mai tare decât amintirile? Prefer să nici nu ştiu. Eu nu pot să-ţi promit mai mult decât poţi plăti. Nu-mi pasă nici dacă eşti director, sau doar un simplu muncitor; ca persoană, nu eşti decât un alt pieton pe strada vieţii mele. Mie îmi trebuie banii.

– Şi cum rămâne cu sentimentele?

– Scumpule, ştii bine că niciodată nu-i destul timp pentru ele.

Tânărul a surâs.

– Mă rog, eu mă gândeam că sentimentele nu contează pentru tine doar pentru că nu eşti plătită ca să ţi le însuşeşti. Dar, să zicem că cineva te-ar plăti, ai putea să simţi ceva pentru străinul acela? Ce sentimente se pot înfiripa într-o noapte? Ştii, nimeni nu este mai îndreptăţit ca altul să le deţină.

– Vorbeşti în dodii, dragule! râse ea batjocoritor, acoperindu-şi gura cu mâna.

– Spune-mi Mihai, zise acesta fixând-o cu privirea.

– Deci, până la urmă tot tu eşti cel care are pretenţii.

– Uite ce e, Sabrina, sunt foarte curios de felul meu. Mereu pun întrebări. În ce crezi tu?

Mihai a făcut un semn ospătarului să se întoarcă la masa lor. Crâmpeie din convorbirile care se purtau la mesele vecine răsunau în acel colţ, iar paharele vibrau uşor când cineva ridica tonul vocii. Ea şi-a dat jos paltonul, agăţându-l de spătarul scaunului. Şi-a dus mâna la frunte, coborând-o pe obraz şi apoi înspre gât, iar când a ajuns la decolteu, a tras nesigur de materialul bluzei.

– În ce cred eu? şopti. Îşi drese glasul şi îşi trase spatele mai approape de spătar, ca să nu i se mai ridice fusta. Cred în ceea ce văd, replică scurt.

– Să înţeleg că religia, filozofia, sunt pentru tine doar nişte realităţi mult subiectivizate? Nu se poate ca o fată sensibilă ca tine să se limiteze la un plan existenţial care nu-i oferă posibilitatea unei previziuni, unei năzuinţe, unei legături mai puţin carnală cu o altă persoană…

– Sincer, cred că exagerezi.

El s-a oprit brusc. Şi-a îndreptat privirea spre paharul pe care-l împingea dintr-o mână într-alta.

– Există o poveste interesantă care umanizează conceptele de „bine” şi „rău”. Am auzit-o de la bunica unei prietene din facultate. Binele este într-o confruntare continuă cu Răul, iar în această poveste frontul de luptă este unul apropiat Răului, însă văzut ca o simplă cameră de la un etaj superior al unei case părăsite. Binele, ca  şi Răul, este clădit din toate biruinţele acumulate împotriva adversarului; mai mult, înfăţişarea lor este determinată, în mod direct, de aceste victorii. Şi poate nu ţi se va părea ciudat să auzi că Răul se ascunde sub o mască care inspiră numai desfrâu, mască sub care  stau ridurile şi cenuşa ce par a fi consecinţele unei existenţe supuse dezintegrării. Unii spun că e un păcat să crezi că Răul este lutul din care s-a conturat Binele, amândouă entităţile provenind din acelaşi pământ, dar modelate după matriţe diferite. Să crezi că Binele a apărut ca o consecinţă a Răului… Însă mie mi se pare perfect plauzibil, atâta timp cât nici natura omului nu este nici rea, nici bună. Tocmai ideea că esenţa Răului stă în contrastul cu Binele spune că nu poate fi ales niciun reprezentant pentru Calea cea Dreaptă. Aici a intervenit omul, şi a ales, după bunul său plac, drumul care i-ar fi adus împăcarea cu sine şi cu metafizicul.. Cum poţi să-mi spui că tu crezi numai în ceea ce vezi, când o lume întreagă fierbe numai la gândul că acea credinţă pe care şi-au însuşit-o are lacune?

– Scurta ta poveste cu Binele şi Răul mi se pare patetică, se strâmbă Sabrina. Îmi miroase a frustrare şi a dorinţe neîndeplinite de la metri distanţă.

– Poftim?

Ospătarul, văzând că amândoi s-au angrenat într-o discuţie aprinsă, a trecut neobservat pe lângă masă.

– Mi-e teamă că pierzându-ţi timpul teoretizând nişte concepte abstracte, ai ratat tocmai ideile esenţiale, care ar fi trebuit să te propulseze într-o realitate plană, fără substraturi, ce conduce mereu în aceleaşi puncte fixe. Ocaziile vin şi pleacă, clipele sunt efemere; dacă te închizi în tot felul de exigenţe morale, uiţi să trăieşti.

Pe fruntea lui Mihai se strecură un rid neregulat. Zâmbi amar la paharul cu băutură, pe care-l răsturnă, în urma unei mişcări necontrolate. Lichidul curgea alene pe suprafaţa mesei, înspre colţul în care stătea Sabrina. Ea însă nu schiţase niciun gest. În aer plutea un miros dulce.

– Nu are rost să te înfurii.

– Şi cum este realitatea asta a ta univocă? Cum o interpretezi tu, mă rog? îşi ridică tonul vocii. În lumea ta sunt numai târfe şi borfaşi nespălaţi, numai nopţi pierdute pe alei întunecate, numai şoapte dulci şi mincinoase, numai priviri perverse şi niciun pic de jenă!

– Domnişorule Mihai, ai nevoie de puţină iubire? Sabrina îl luă de mâna care i se scălda în băutură.

– De la tine? făcu ochii mari. Tu nu meriţi nici măcar un schimb de priviri!

– Şi dacă nu sunt eu acum, tot va fi una ca mine la un moment dat.

– Târătură… scrâşni din dinţi şi-şi trase sălbatic mâna din strângere.

– Doar aşa am putut să supravieţuiesc, zise ea retrăgându-se pe scaunul ei.

Câteva minute s-au privit unul pe altul, fără însă să scoată vreun cuvânt. Sabrina s-a ridicat de la masă, abia după ce mai terminase o ţigară; şi-a pus paltonul şi l-a privit pe Mihai pentru ultima dată.

– Cine te-a învăţat cum să supravieţuieşti? o întrebă el. Nu contează, a fost un profesor foarte prost. Cu moravurile astea uşoare nu faci decât să-ţi umpli carenţele din suflet pentru o perioadă scurtă de timp. E ca şi cum te-ai droga; pentru a suplimenta lipsurile, ai nevoie mereu de mai mult drog. Toate spiritele acestea aparent libere sfârşesc tragic prin a-şi conştientiza incapacităţile.

Ea se întoarse brusc, lovind oamenii de la masă vecină cu coatele în cefe. Păşea apăsat, iar sunetul produs de tocurile care i se înfigeau în parchet răsuna, în urma ei, nesigur. Ajunsă în faţa uşii de la ieşire, şi-a scos eşarfa din poşetă, fiind gata s-o pună din nou pe cap. Ar fi preferat oricând să îngheţe în ploaie, decât să retrăiască acele clipe monstruoase, care au marcat-o pe viaţă.”

A prins culoare

Ce a prins culoare? Oraşul! 😆

De când a început campania electorală, oraşul  a prins nişte nuanţe magnifice de portocaliu, amestecat pe alocuri cu roşu. Cred că am ajuns să văd mai des faţa lui Băsescu decât feţele propriilor părinţi.

O fi mai puţin mai bine, şi mai mult mai rău… Machiaj mai puţin e mai bine, conexiune mai slabă la Internet este clar mai rău. Mai mulţi bani nu vor face niciodată un rău, aşa cum mai puţine haine groase pe timp de iarnă numai bine nu fac. 😆

Şi chiar dacă vor fi ei mai mulţi sau mai puţini, semafoarele tot roşu şi verde vor arăta, Dunărea va fi la fel de jegoasă, iar în cluburi va bubui acelaşi beat care te zgârie pe creier.

„Hei, nenea, da’ unde e schimbarea aia pe care ne-ai promis-o?”


„S-a modificat schimbarea…”

18 septembrie, oficial s-a încheiat…prima săptămână de şcoală. Ştii ce se spune despre prima săptămână de şcoală? Că toată lumea uită de ea la începutul celei de-a doua. 😆

Tocmai de-asta, îmi acord libertatea de a exploata la maxim experienţa pe care am acumulat-o în ultimele patru zile:

Inevitabil, politica-şi vâră coada jegoasă şi în aşa-zisa prestigioasă instituţie a şcolii. Cum se schimbă partidu’ de la putere, ceac-pac, se schimbă şi directorul.

Aşa s-o întâmplat şi la noi, la micu’ nostru Moisil,  şi de anu’ ăsta o venit la putere una ceva mai înţepată şi mai comunistă. Ciocu’ mic! Schimbat program, scăpat de pauze mari, pus ore până la opt seara, schimbat o groază de profesori, obligat ecuson cu panglică tricolor (!!!)…hai, să zicem că vremurile sunt schimbătoare.

Dar de aici, până a-ţi spăla rufele în public şi să ameninţi nişte elevi că nu mai sunt protejaţi…(pauză de vomitat).

Revin la ideea cu schimbatul profesorilor.

Păi îmi bagi mie, la intensiv engleză, o retardată, mă, care abia dacă îşi dă seamă la ce materie predă? Ce ceva ce n-am, ce avea fostul meu prof? Unde mai găseşti prof fan Bruce Springsteen, care face glume nesărate dar atât de amuzante? Cine mai zice: What was your homework for today, măi children?

Şi partea cea mai proastă este că nici măcar nu mi-am văzut la faţă noua profă. Au venit săptămâna asta suplinitori. Şi acum, îmi permit să-i târâi prin noroi, să dau un pic de pământ cu ei şi să le scutur binişor creierii:

• Prima a fost o profă de la Spiru, de care am auzit numai lucruri bune…(bullshit 😆 ). Uite exerciţiu:

He went shopping after lunch. Reformulaţi începând cu ‘before’.

Hai s-o luăm pe îndelete, să priceapă şi ăi’ mai săraci cu duhul… Uite, o schemă.

X → lunch → shopping

Cronologic, asta se întâmplă în propoziţia. Nu ştim ce a făcut el înainte de a lua prânzul (X), dar ştim sigur că s-a dus la cumpărături DUPĂ prânz. Da, deci DUPĂ PRÂNZ! Răspunsul, idiot de simplu, e ăsta:

Before he went shopping, he had had lunch. Ştii ce-o zis profa?

Before he had had lunch, he went shopping. BĂĂĂ, TU EŞTI BROCOLI LA CAP? În primul rând, în temporală nu foloseşti DECÂT present simple sau past simple, şi în al doilea rând, oridinea cronologică e…anapoda. După două minute de gândit, era s-o scoată la liman, măcar cu ordinea cronologică, da’ s-o mai gândit încă câteva minute ca să facă din exerciţiu o varză de Bruxelles. Bravo, fătucă, mai bine du-te şi dă din gură…în altă parte şi în alt fel! 😆

• După acestă mică Einsteiniţă, am avut parte de…un gay. Nu glumesc, tipul era G-A-Y! Ca să mă înţelegi mai bine, ia de te uită la asta:

Face: Now, i want to hear you talk. But in english. (pauză, eram şocaţi) Come one, say something! I won’t bite!

Samwell is, indeed, helpful. Melodia spune:

It’s okay, if you have a little fright.
Don’t you worry, I won’t bite (not that hard).

A ţâţâit. Deci serios, nu ştiu cine ce a zis, dar el face: no,no nţ, nţ, nţ!

Şi avea un tricou negru mulat, cu o faţă de tigru pe el. Purta o pereche de blugi strâmţi pe cur, şi mergea cu posterioru’ umflat. Părul îi era golden, aşa cu nişte cârlionţi. Eu nu mai puteam de râs cu colega de bancă, şi fredonam întruna:

I said what what, in the butt.
You wanna do it in my butt? In my butt?
Let’s do it in the butt…OKAY!

Când s-a aşezat pe catedră cu picioarele încrucişate, m-a izbit:

I will give you what you need,
all I wan’t is your big fat seed.
give it to me if you please.
give it to me if you please.

Ok, din nou, fac o pauză de vomitat. Samwell was right! 😆

Nu ştiu, din sadism probabil, am vrut să i-o coc acestui reprezentant al minorităţii sexuale. El ne-a dat trei teme despre care să scriem, şi una dintre ele era: What would you do if you found a bag full of money? Răspunsul meu a fost:

If I found a bag full of money, I would first count how much money is in it. And after that, I would start thinking about paying my bills and, probably, buying a SUV that I will surely be able to drive when I’m 18. And if in that bag is a considerable sum of money, I will surely find a way to spend them all, so that the police will never track me down. Maybe I’ll think about investing them in jewelery and lands, and maybe in estates located in different parts of the world.

Tipu’, după ce mi-a zis să citesc mai rar…a rămas interzis! 😆

Nu mai am acelaşi prof de religie… La dracu, cu cine mă mai contrazic eu? Tipu’ ăsta insita pe patru chestii: Iron Maiden, Marilyn Manson, Tokio Hotel şi tricouri negre cu trupe.  Pentru el, religia nu se împacă deloc cu rock-ul, dar defapt, niciun fel de muzică în afară populară. Şi era atât de amuzaaaant, să vezi cât se strofoca el să ne convingă pe mine şi pe câteva colege că el ştie tot ce e bine. Micuţ prostuţ! :mrgreen:

Deocamdată, e cam plictisitor pe holurile şcolii. O fi de vină comunismul care iese ca un taifun din biroul directoarei, o fi de vină bobocii anoşti…nu ştiu. Nu e prea tare să fii a10a. 😆

Sophomore slump…or comeback of the year?

Gata vacanţa, scoateţi caietele la înaintare, scuturaţi cărţile de praf şi mucegai…şi puneţi-vă cu burta pe ele. La propriu, bineînţeles.

E timpul să-i târâim pe profesori în noroi, îmbrăcaţi doar în costume de baie.

Ăsta micu’ intră în pauză, eu o să mai dispar în umbră…dar ştiţi unde să mă gasiţi. Sophomore this year! 😎

Cum să vă dovedesc că a început şcoala? Hmm…

JD803495

A venit…STOP,mi-e greaţă

A venit toamna… Bagă-mă într-un sac, şi trezeşte-mă în mai.

Pentru mine, anul este împărţit în două părţi distincte: partea activă şi partea pasivă. Oficial de azi începe partea pasivă, şi va ţine până pe 1 martie.

Nu-mi place toamna, aşa cum nici după iarnă nu mă înnebunesc, cu toate că sunt născută în decembrie. Venirea toamnei este pentru mine un semnal de alarmă care mă anunţă că în scurt timp, voi resimţi din nou strânsoarea lanţului pe care mulţi îl denumesc amorţeală. Mă gândesc că acest dezgust este, probabil, favorizat de frica mea de banal, pentru că, până la urmă, zilele de toamnă se încadrează într-o limită de banal destul de ridicată.

Venirea toamnei este comparabilă cu venirea zilei de luni. După un weekend plin, vine ziua de luni care te trezeşte de dimineaţă cu o porţie zdravănă de realitate, şi te trimite înapoi pe câmpul de luptă unde trebuie să te lupţi, pe lângă şefi, prieteni enervanţi şi câţei vagabonzi, şi cu tine însuţi. Vara este ca un weekend. Un prilej de beţii şi de nopţi nedormite, de plajă excesivă şi de plimbări interminabile. Septembrie este ca ziua de luni: închide uşa în faţa dezmăţului, şi te trimite pe cealaltă uşă la muncă.

Azi m-am trezit la ora 12:00 (fix!), după ce alaltănoapte am întrecut nişte limite mai mult sau mai puţin morale, reuşind totuşi să adorm la o oră rezonabilă (3:30). După o luptă scurtă cu cearcănele, am luat avizul în mână şi m-am hotărât să mă duc la poştă (oficiul poştal, fiind 😆 ) şi să-mi ridic cartea (Andrei Codrescu, Mesi@). TULCEA 3 TRANZIT a fost amplasată strategic între gară, autogară şi gara fluvială. Stomacul mi s-a strâns când am văzut oameni urcând în microbuze, oameni aşteptând vaporul la ponton…M-am lăsat dusă de un sentiment de nostalgie, gândindu-mă că o să treacă ceva timp până când o să mai fac vreo escapadă. Dă-o dracului de treabă, de ce trebuia să vină?

Acum parcă am făcut o indigestie. Nu-mi mai vine să înghit nimic, pentru că oricum nu mai are niciun gust.

Probabil voi renunţa şi la ideea concetăţencei mele de a face un hike pe coclauri, tocmai pentru că mi-a pierit tot cheful. De când m-am trezit, oftez într-una şi mai scap şi câte-un „A venit.” de crede maică-mea că vorbesc singură.

Aş vrea să pot ţipa. Dar nu e nimeni acolo care să mă audă.

A trăi într-un oraş mic: cui îi pasă? :|

JD803108mod

Oraşul e mic şi strâmt. Şi observi asta abia când îţi dai seama că te învârţi de o oră pe aceleaşi străzi. Când îţi dai seama că sunt oameni pe lângă care ai trecut de cel puţin trei ori în aceeaşi zi. Când îţi dai seama că n-ai unde să mergi altundeva. Când îţi dai seama că nu mai e nimeni pe stradă după ora 22.

JD803111

Oamenii dintr-un oraş mic te cunosc. Destul de mulţi te-au văzut măcar o dată în viaţa lor.  Unii dintre ei mai ştiu şi ceva de tine, de la unu’, de la altu’… Cum zicea Marin Preda:

Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia aşa cum eşti, ci aşa cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine.

Şi să continui cu John O’Hara:

Celor care şi-au format o părere despre cineva nu le prea place să se răzgândească, rezistă să-şi modifice opiniile în virtutea unor noi probe sau argumente, iar cel care încearcă să-i înduplece să se răzgândească îşi pierde vremea, în cel mai bun caz, dacă nu cumva se expune la pericole mai grozave.

Şi, inevitabil, am deviat de la subiect.

Vorbeam de un oraş mic. Un oraş mic îţi provoacă, de foarte multe ori, boala oraşului mic manifestată printr-un puternic sentiment de dispreţ pentru oraşul respectiv, şi, totodată, prin dorinţa de a trăi într-un oraş mare. Sau poate preferi să-i spun fudulie. Tot aia.

Oare diferă aşa de mult un oraş mic de un oraş mare? Să vedem.

Eşti într-un magazin şi stai la o coadă uriaşă. În spatele tău apare o tanti înaltă şi cu capul mare, care fără nicio jenă, i se adresează vânzătoarei s-o servească cu o îngheţată sendviş, cu toate că în faţa ei mai sunt cel puţin şase persoane. Strâmbi din nas, şi aştepţi mai departe. Te uiţi la frigiderul cu răcoritoare şi constaţi că a mai rămaso singură sticlă de Coca-Cola. „Ha,ha! E a mea!”. Şi apoi te trezeşti că tipul din faţa ta cere o sticlă de Coca-Cola la jumate. Acum, mai poţi doar să-l prinzi după ce iese din magazin, să-i umfli ochil stâng, şi apoi să mergi la alt magazin şi să-ţi iei şi tu, ca tot omul, o sticlă de Coca-Cola, că doar eşti dependent de lucruri nesănătoase care au gust bun.

O gloată de ţigănuşi mici te urmăresc jumătate de faleză ca să-ţi ia sticla din mână. Şi, drace, reuşesc. : ⁄

Pe tot parcursul plimbării, măcar o persoană s-a oprit să-ţi ceară 10 mii.

Vezi nişte copii mici, machiaţi pe faţă total aiurea, şi mai că-ţi doreşti să fi fost tu în locul clown-urilor ălora care i-au machiat şi să-i fi desenat ca the bad guy din Scream.

Cineva se ia de tine.

Vezi nişte tipi cum se furişează pe după blocuri. Când se întorc, constaţi că s-au dus să cumpere o sticlă de bere ieftină la 2 litri. Sau mai rău. Vezi un puşti de 14 ani destul de durduliu ascunzând berea pe sub geacă, şi râzând singur de măreţia ispravei sale.

Cartofii pe care i-ai cumpărat nu sunt atât de bine prăjiţi.

Cocălarii se iau de tine când faci o poză unei fântâni.

Jandarmii nu închid ţâşnitoarea după ce s-au adăpat de la ea.

Un boschetar umblă pe stradă cu un sacou pe el. Şi pe deasupra, are şi o frizură foarte trendy, din-aia cu breton asimetric, ceva emou… A făcut o nouă modă: freza boschemou!

Îţi doreşti să fii într-o maşină, în drum spre Oriunde, ascultând la casetofon „Long Way To Go” a celor de la Powderfinger.

Diferă aşa de mult un oraş mic de un oraş mare?

A fost odată o zi frumoasă, chiar frumoasă dar nu cum mă aşteptaaaaam

Cu întârziere, un mic round-up al evenimentului „Free Hugs” desfăşurat, în acest an, şi în Tulcea.

În primul rând:

WOW, GLUMEŞTI? CHIAR A AVUT LOC!!!

Da, oameni buni, incredibil da’ adevărat!

A fost chiar surprinzător, la început. Să vezi o mulţime de peste 50 de oameni adunaţi, toţi cu baloane colorate şi pancarte (Evident, la fel de colorate), gata să împartă în stânga şi în dreapta îmbrăţişări. Cel puţin teoretic.

Spun teoretic pentru că ideea de „a da îmbrăţişări necunoscuţilor” a rămas, doar idee. Practic a fost un fel de socializare între licee. Sau cel puţin, asta se intenţiona să fie. Şi, după cum era de aşteptat, s-a pus şi problema rivalităţii Spiru-Moisil şi cineva, nu ştiu cine, s-a gândit că ar fii drăguţ ca cei din Moisil să se îmbrăţişeze cu cei din Spiru.

Am fost DEZAMĂGITĂ! La un moment dat am început să urlu şi să le spun organizatorilor că ar fi timpul să plecăm pe traseu. Da’ ce? Aveau ei urechi să-mi audă înjurăturile? Ei o ţineau cu strânsul într-un cerc şi cu pozele şi cu baloanele şi…Doamne, era groaznic!  Juan Mann a îmbrăţişat oamenii din Mall!!! Ideea acestei mişcări este să umbli de bezmetic pe stradă cu un zâmbet tâmp pe faţă şi să îmbrăţişezi pe oricine îţi iese în cale.
Dar ca să nu fie totul pierdut,  Moisilu’ s-a mobilizat şi a plecat în cercetare! DA! Noi n-am vrut ca acest eveniment să fie aşa, doar de ochii lumii. Ne-am înarmat cu nişte voie bună (poate prea multă voie bună) şi am pornit pe faleză în căutare de victime!

Aici, alte probleme:

OAMENI, E DOAR O NENOROCITĂ DE ÎMBRĂŢIŞARE!

Amintesc, în primul rând, de cei care au fost mai mult decât încântaţi de idee. Cu aşa oameni, mai mare plăcerea să trăieşti! Nimic mai mult decât nişte zâmbete cu braţele larg deschise. Cei care se ocupă de măturatul străzilor chiar ne-au rugat să-i îmbrăţişăm. : )

Apoi, amintesc de cei care erau „pe interes”. Atât cei care primeau îmbrăţişări, cât şi cei care dădeau îmbrăţişări. Da, unii oameni au crezut că aceste îmbrăţişări au o oarecare tentă sexuală. Şi nu s-au sfiit să…pipăie, să scoată sunete ciudate, ş.a.m.d. Alţi voluntari considerau că trebuia să îmbăţişeze numai persoane pe „placul lor”. Bine, nici eu nu sunt de acord să îmbrăţişezi vreo minoritate care miroase urât, dar care-i problema în a îmbrăţişa o bătrânică simpatică? Nuuu, trebuie îmbrăţişaţi numai cei cara arată bine şi miros a părfium ChoCho Şanel.

Şi am vrut să-i las, totuşi, la sfârşit pe…nici nu ştiu cum să le spun. Hai să le zic angajaţi de la electrocasnice. (De ce? Pentru că niciun angajat de la electrocasnice nu a vrut o îmbrăţişare. Prin urmare, dupa cum mă şi aşteptam, sunt nişte oameni trişti. Şi dacă tot am tras această concluzie, prefer să-i numesc pe toţi, pe absolut toţi [incluzându-i pe toţi, adică toţi toţi + cei de pe stradă) cei care au refuzat îmbrăţişările „angajaţi de la electrocasnice”, ca să nu le spun ţărani beliţi.) Care-i treaba cu aceşti anagajaţi? Ce să fie dom’le! N-ai cu cine! Se uitau la tine de parcă i-ai fi rugat să te împrumute pentru zece ani cu 234 de milioane de dolari.

Dar dacă nu te afectează aceste mici impedimente, poţi concluziona că a fost o zi drăguţă. Eu una, aşa consider.

Mai vrei? Cumpără viitorul număr al ziarului Moisil-Zone, ultimul din acest an şcolar! (Numărul 6). NU COSTĂ MULT! Doar un leu.

Acum scriem istoria. Eşti liber să susţii. Eşti liber să fii indiferent. Dar ţine minte: dacă nu te implici, nimeni nu-şi va aminti de tine.

Poze? Vrei poze? Na poze. : |

În curând, un album complet pe PhotoBucket. Check any update : ).


Chiar mai repede decat ma asteptam:

http://s376.photobucket.com/albums/oo208/roxannetrohmaniac/Free%20Hugs%20Day/

See them all 😀


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 6 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 15 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,606 amatori
Iulie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD