Archive Page 2

Motivul fotografului (Motivele artistului)

A devenit o obişnuinţă ca, de fiecare dată când este deschis un subiect despre fotografie, să fie îngemănată în discuşie şi o părere despre eternitate. Fotografia ar fi cea care oferă clipelor imortalitate; doar dacă am fi roboţi, am putea crede cu adevărat că momentele rămân vii, pentru totdeauna, prin intermediul unor fotografii.

Am renunţat demult să mai acord importanţă părţii tehnice a artei fotografice. Încadrare, luminozitate, centrare, contrast… sunt toate nişte formalităţi, în care fotojurnalistul sau începătorul se străduie să se încadreze. Lor le poţi strica toată munca adresându-le un singur comentariu privitor la, să zicem, focus. Tot subiectul parcă dispare de pe hârtia lucioasă, se divizează în particule mici şi iese în evidenţă doar greşeala tehnică. Probabil aici este punctul în care fotografia devine, din artă, doar o altă armă artificială a publicităţii.

Refuzul meu de a mă conforma regulilor învăţate la facultate şi în timpul vieţii mi-a adus eşecul pe plan profesional. Cine are nevoie de fotografii haotice, total inopinante şi fără niciun subiect, aparent? Fotografiile mele nu ar fi trecut niciodată vreo analiză amănunţită, ele trebuiau simţite, asimilate, erau felii din viaţă care ar fi trebuit să înfioare chipul crispat al omului zilelor noastre. Puţini însă au înţeles acest mesaj; aşa am fost dat afară de la locul de muncă, lucru care m-a determinat să practic fotografia doar la rang de artă. Ideea a venit odată ce am conştientizat că nu respect nicio normă şi nu sunt consecvent; aş zice că aici începe arta, când nu mai este constrânsă de rigori compoziţionale, şi se manifestă din profunzimea trăirilor interioare. Într-un sfârşit, roadele muncii mele nu se mai adunau în portofel, ci pe pereţii camerei, în albume şi la expoziţii.

Am spus, mai înainte, că numai roboţi fiind am putea crede în dăinuirea unei clipe prin fotografiere. E doar unul dintre mofturile egoiste ale omului prin care se simte, undeva, mai aproape de zei şi de plenitudinea ce-i înconjoară. Omului i s-a lăsat în grijă aproape tot: animale, plante, şi chiar propria-i conştiinţă. Veşnicia, însă, a fost mereu rezervată zeilor, chiar dacă aceştia şi-ar putea permite să se comporte ca nişte muritori. E o iluzie, cea mai înşelătoare dintre toate, să crezi că poţi intra în eternitate. Dar, crezând în ea, îţi poţi cultiva intelectul astfel încât să ascezi spre un plan superior al existenţei (un progres atât interior, cât şi exterior), viaţa poate deveni mult mai bogată atunci când nu ţii cont de constrângerea Timpului şi îţi satisfaci trebuinţele superioare. Da, repet, eternitatea este o iluzie; dar iluzia, minciuna sunt infinit mai încântătoare decât cele mai categorice adevăruri. Sufletul nu are nevoie de adevăr, el trebuie să inspire eternitate; prin urmare, şi sufletul este învăluit într-o sferă de amăgire. Însă pentru ca sufletul să atingă desăvârşirea, are nevoie de imagini. În cele din urmă, nu prin fotografii retrăim vremurile de altă dată, ci sufletul analizează cu aceeaşi intensitate toţi stimulii şi elaborează răspunsurile potrivite sub formă de trăiri, sentimente. Voi aminti şi de experimentul pe care l-am făcut în acest sens, cum am ajuns să cred că fotografiile reprezintă „hrana sufletului”.

Pornind însă de la această idee de „hrană a sufletului”, m-am lovit din nou de problema eternităţii. Spre deosebire de trup şi hârtia fotografică, sufletul nu se degradează în Timp; unele credinţe ar spune că renaşte mereu sub altă formă. Prin urmare, cum poţi aspira la eternitate, dacă nu-ţi îngrijeşti sufletul?

Mulţi au căzut şi continuă să cadă în această capcană; îşi doresc viaţă veşnică, deşi înlăuntrul lor nu există nimic care să inspire dăinuire în timp. Până la urmă, aceasta este eternitatea, o simplă sfidare a Timpului şi Istoriei. Nimeni n-a găsit o metodă de a ieşi din Timp, fără a întrerupe succesiunea ireversibilă a fenomenelor. Cât de indiferent acţionează Timpul, se bazează doar pe durată, măsură, simultaneitate, egalitate, intervale… Dacă ar trebui să ne raportăm viaţa laTimp, ne-am alege cu un morman de întâmplări măsurate şi finite.

Acum câteva luni, am început să studiez un raţionament care, cred eu, te poate scoate în afara Timpului, ca să-i poţi oferi sufletului răgazul necesar să atingă eternitatea: noţiunea de Timp şi-ar pierde tot înţelesul, dacă am încadra un instantaneu în eternitate. Pentru a ieşi din Timp, nu este îndeajuns ca un moment să persiste în el, ci trebuie el însuşi să reprezinte veşnicia. Aici am găsit un rol foarte important fotografiei în validarea raţionamentului meu. O poză are proprietatea de a îngheţa o clipă, o păstrează neschimbată, neîntreruptă şi neterminată. De aceasta aveam nevoie pentru a mă rupe trupeşte de firul Istoriei, şi de a-mi acomoda sufletul cu un singur stimul intens.

Aristotel a spus că sufletul nu gândeşte deloc în lipsa imaginii, deoarece imaginea reprezintă o senzaţie pentru suflet. Spre deosebire de trup, care nu poate supravieţui dacă nu îi sunt satisfăcute toate nevoile (ca cea de foame, de sete, etc), sufletul nu este o calitate, nu aparţine niciunui organ (deşi Descartes ar susţine că locul sufletului este în glanda epifiză), astfel acesta se poate rupe de firul Timpului doar satisfăcându-i-se o singură trebuinţă: aceea a imaginii. În acord cu trupul, însă, acesta se degradează dacă nu primeşte acel unic stimul, aşa cum trupul moare dacă nu primeşte de mâncare. Dar, cu toate că intelectul pare separat de toate nevoile corpului, omul nu poate cunoaşte o separaţie totală între acestea, un corp fără suflet. Astfel, experimentul pe care l-am pus în practică nu a fost un real succes, însă a durat atât cât să-mi dovedească posibilitatea unei izolări de acest Timp necruţător cu trupurile noastre.

Două luni am stat închis într-o cameră. Tot ce aveam în acea încăpere era un birou, un scaun şi o lampă. Soţia mea era cea care îmi aducea mâncare şi apă, la intervale diferite de timp (ca să nu-mi pot face vreo idee despre cât era ceasul) şi fără să facă diferenţe între mic dejun, prânz şi cină. Pentru acest experiment, am ales două fotografii: una făcută cu mine atunci când am absolvit primele opt clase, şi a două făcută în Herăstrău cu prima mea iubită din anii studenţiei. Aceştia erau stimulii cu ajutorul cărora sufletul meu trebuia să găsească resurse să supravieţuiască.

Majoritatea timpului stăteam întins pe covor şi ridicam pozele, pe rând, deasupra capului şi le priveam preţ de câteva minute. După ce mă simţeam acaparat de amintiri, închideam ochii şi lăsam poza să-mi cadă pe piept, în timp ce în faţa ochilor se derula filmul vieţii mele. Toate momentele de bucurie, tristeţile, insuccesele mă făceau să tresar involuntar, ca şi cum luam din nou parte la ele. Descoperisem o nouă viaţă în cea traită anterior, judecam cu ochii minţii şi nu mă lăsam copleşit de de impulsuri de moment. Cele două poze nu-mi aminteau doar de acele clipe îngheţate; gândul meu zbura înainte şi înapoi, la situaţiile anterioare şi la consecinţe, şi uneori chiar mai departe, la începuturile copilăriei sau la ultima mea săptămână la serviciu. Atunci, corpul meu nu-mi era un impediment, şi nici nu-mi facilita acţiunile. Sufletul analiza stimulii intenşi şi pe cei mai puţin intenţi în aceeaşi măsură; fapte care odată îmi păreau lipsite de importanţă, căpătau dimensiuni ontologice. Altele cărora le acordasem prea multă însemnătate, din motive pur superficiale, se dizolvau în întunecimea pleoapelor, rămânând din ele doar esenţa… Şi acum sunt stupefiat, niciodată n-am trăit mai sincer ca în acele două luni.

În ciuda faptului că mă bucuram de o libertate nelimitată în Timp şi Spaţiu, trupul meu începuse să dea semne de oboseală; m-au ajuns nevoile din urmă. Eram slăbit şi prezentam o formă uşoară de anemie, aveam adesea migrene care mă împiedicau, de cele mai multe ori, să plec în incursiunile mele printre amintiri, iar articulaţiile membrelor îmi deveniseră rigide. Am ştiut de la început că existenţa fizică limitează posibilităţile de manifestare ale celei spirituale, dar am vrut să mă conving de calitatea sufletului de a sfida rigorile măsurate ale Timpului şi de importanţa imaginii, a fotografiei, în acest sens. Sufletul poate exista în afara Timpului, pe când trupul este afectat de fiecare secundă care trece, este supus unei degradări lente, dar sigure. El este, deasemenea, şi sub controlul celei mai aprige arme: soarta, cea care decide cât timp trebuie să se scurgă pentru un individ.

În acest fel, am demonstrat latura sacră a fotografiei, cea care ar trebui să alimenteze manifestarea artistică a acesteia. Ca şi în oricare artă, se porneşte de la o realitate verificabilă, un moment din Timp, pentru a ajunge la un concept iluzoriu, o minciună, o dorinţă arzătoare ce controlează toate celelalte porniri lăuntrice, la eternitate…

Anunțuri

Vreţi şi voi?

Mă bate gândul să organizez şi în Tulcea o sesiune de #Lecturi Urbane. Aveţi un poll aici, lăsaţi şi comentarii dacă vreţi să vă implicaţi în organizare.

Oraşul citeşte – Lecturi Urbane (click)

Fragment de discurs

” România seamănă, foarte mult, cu o ţară a morţilor. Despre un mort se poate spune că nu primeşte niciun impuls, fie el din exterior sau din interior. Cadavrele însă care trăiesc aici, găsesc util doar „să împrumute” obiceiuri, tendinţe, mofturi de la alte popoare, în speranţa că vor arăta mai vii. Nu vede însă nimeni sicriul de penibilitate în care am fost vârâţi de propriile noastre mâini. Şi, în fond, aici s-a ajuns: un terci de opinii, gusturi, credinţe fără pic de substanţă, făcut din pseudo ingrediente răstălmăcite după placul personal. Nişte impostori, nişte „wannabe-s” care în loc să-şi promoveze autenticitatea culturală, au făcut un cult din „a împrumuta câte puţin de la ceilalţi”. Prin această metodă, se poate ajunge ori la anonimitate, ori la stadiul de bufon al Europei.

Da, termenul de bufon mi se pare cel mai potrivit. Hainele lui sunt fistichii, cu multe petice, de diferite culori, cusute la repezeală, are pantofi ridicol de lungi şi este caracterizat de celebrul nas roşu, de care se foloseşte ca să atragă atenţia. Toate acestea ar putea defini natura românului de a îmbunătăţi un lucru, făcându-l însă jenant şi frapant. Bufonului îi este specific şi simţul umorului, care se poate asemâna cu zeflemeaua pe care o face românul din orice situaţie tragică. Zeflemea care a apărut ori dintr-un puternic respect pentru sentimentele profunde, ori din dorinţa de a se face remarcat cu ceva.

Evident, ceva, undeva, s-a greşit. Şi nu pot să nu observ cum aceeaşi frică de afirmare, aceleaşi reticenţe când se pune problema impunerii unor valori naţionale apar din nou, şi din nou, de fiecare dată sub altă formă, mereu cu acelaşi nucleu. S-ar spune că românilor le place să fie conduşi, şi nu să conducă. Şi ar fi ceva, dacă toate ar izvorî dintr-o intensă teamă de ridicol. Această posibilitate rămâne, însă, încă un scenariu ideal, în mintea mea.”

Cine caută, găseşte?

amoniacul omoara paduchi? – Dude, that’s awful! Te razi şi rogi pe cineva să-i stălcească, like monkeys do. Sau…dude, sper că nu-s păduchi laţi!

plec la sulina – vin şi eu, mai aşteaptă puţin! 😀

plastic, pictures of plastic, plastic images, plastic bottles – să mor eu, n-am mai văzut aşa ceva! În ultima luna s-au strâns mai mult de 200 de căutări numai cu plastic! Unde-i spiritul ecologic?

cum fac etichete site sa fie colorate – Paint? That should do the trick.

draq – Cine-i de acord cu mine că dacă „draq” ar fi om, ar arăta super hot?

strelnikov liviu – Have you seen him? Îl dăm la persoane dispărute

traducere jargon mofo – „Mother fucker”, you moron! Next time, try urbandictionary.com

parfumuri roxanne – m-au tâmpit cu asta! NU AM SCOS NICIUN PARFUM! Încearcă Odour Naturelle.

traiesc in romania si asta imi ocupa tot timpul – Tuu, mătăluţă, te duci „draq”, dacă îl slăveşti pe cretinul ăla!

everyday products in the home made from… – Come on! Voiam să văd din ce… 😦

homeless people tulcea – Mulţi. Şi unii îs chiar amuzanţi.

Faust

M-am provocat să citesc „Faust” şi „Divina Comedie”; am reuşit, deocamdată, să duc „Faust” la bun sfârşit. Bine, recunosc, nu chiar atât de bun.

Cine crede că este greu să analizezi o poezie de-a lui Blaga, să încerce să scoată ceva concret din „poezia” asta de 200 de pagini. Te fascinează, deşi sunt pasaje din care nu înţelegi nimic.

Încă susţin ideea că evoluţia omului a însemnat o involuţie, întrucât ne-am concentrat toată energia spre uşurarea vieţii cotidiene, spre confortul nostru fizic, şi am lăsat spiritualitatea, singura care ne dosebeşte într-adevăr de animale, să devină doar un obiect de studiu şi nu o realitate. Dacă ne este greu acum să ne exprimăm în versuri? Dacă servim numai lecturi banele, fără substanţă? Da, de două ori da. Am distrus până şi misterul literaturii.

Sunt obligată să recunoasc că „Faust” nu-i este accesibilă oricui. Nici măcar mie. Schimburile de replici sunt foarte profunde, domină metaforele, şi sunt sigură că trebuie să ai cunoştiinţe de istorie universală ca să înţelegi unele referiri. Firul epic este, însă, uşor de urmărit. (nu-i aşa?, am devenit nişte pragmatici, vrem numai lucruri concrete)

S-ar zice că a existat, cu adevărat, un doctor Faust. Johannes Georg Zabel, cunoscut ca şi Faust, era un alchimist şi astrolog care ar fi trăit în secolul XV. Despre el se credea că a făcut un pact cu diavolul pentru redobândirea tinereţii, şi din această cauză era un vrăjitor şi un medic controversat. Prima referire la acest pact a fost făcută în Historia von Dr. Johann Fausten în 1587, dar povestirile au început să circule în timpul vieţii personajului. În legătură cu minunile pe care le făcea, nimeni nu putea spune despre el că ar fi un şarlatan, dar nici un om insignifiant. Despre pactul său nu se poate spune nimic concret, însă el, ca individ, era deosebit pentru că avea aspiraţii ce depăşeau barierele impuse de credinţa Evului de mijloc.

Tânărul Goethe a venit în contact cu această legendă prin diferite variante populare şi din interpretări date de alţi scriitori. El a dorit să-l plaseze într-un context credibil pentru a-i da substanţă şi pentru a reliefa semnificaţiile simbolice ale evoluţiei sale.

În „Faust” este exploatată ideea ca diavolul (Mefistofel) devine slugă celui care binevoieşte a-şi vinde sufletul, ca în viaţa de apoi, acesta să devină slugă diavolului. Mefistofel l-a îmbiat pe Faust la păcat, deşi în acesta se zbăteau două suflete: unul care tânjeşte spre tărâmurile înalte, şi cel care se cramponează de Pământ şi de lume într-o încleştare avidă de dragoste.

„În pieptu-mi două suflete se zbat,
Şi luptă arzătoare deolaltă;
În setea arzătoare de iubire
Se încleştează unul de pământ;
Pe când cellalt se smulge cu-ndârjire
Spre-nalţii lui strămoşi să-şi ia avânt.”

Ca dovadă a mârşăviei proprie diavolului, citez câteva replici:

„Deci toate cele ce numiţi păcat,
Distrugere, sau răul c-un cuvânt,
Sunt elementul meu; acesta sunt.”
„În a lumii vâltoare,
Din astă strâmtoare
Unde seacă simţuri şi sucuri,
T-atrag să te duci să te bucuri.”
„Desprins e omul, când aude vorbe,
Să creadă că sub ele-i şi gândire.” – această replică mi se pare sublimă
„Avut nedrept să-nghită, dragi nepoate,
Asta numai biserica o poate.”
„Sofist şi mincinos eşti cum ai fost.” (Faust despre Mefistofel)
„Urechea ta cea castă s-audă se sfieşte,
ce inima ta castă cu poftă îşi doreşte.”

Când Faust o întâlneşte pe Margareta, o fată deprinsă cu credinţa în Dumnezeu, cu cinstea şi supunerea, Mefistofel o ademeneşte pentru Faust cu bijuterii, care niciodată nu s-ar fi pomenit la o simplă fată. Această ademenire îi aduce damnarea Gretei, fiind închisă într-o închisoare pentru desfrânarea de care a dat dovadă. Fratele ei, Valentin, i se destăinuie înainte să moară, criticându-i comportamentul defăimător:

„Tu, Greto, vezi, eşti tinerea,
E tot necoaptă mintea ta,
Şi-ţi faci trebile prost.
Fie-ntre noi ceea ce-ţi zic:
O târfă eşti, şi alt nimic:
vezi,fii dară, cu rost.”

Întrebarea vine acum: are diavolul căi diferite de a atrage spre păcat? Marta şi Greta sunt dovezi concrete, la fel ca şi Altmayer, Brander, Frosch şi Sibel care puteau să fie omorâţi de propria lăcomie. Faust a fost însă un caz special, Faust a părut greu de convins până şi în ultimele acte, când încă se îndoia de mijloacele lui Mefistofel de a îi îndeplini dorinţele. În zilele noastre, diavolul îşi mai vâră coadă, sau se întâmplă totul de la sine, el stând şi privind cum oamenii se autodistrug?

PS: nu mi-am schimbat părerea în legătură cu existenţa binelui şi a răului. 😆

Scuzele absentului

Am absentat? Da! Îngrozitor de mult. Mă mir că blogul nu m-a exmatriculat. Daaar, majoritatea absenţelor sunt motivabile, şi zic acum şi de ce.

Au trecut 2 săptămâni de vacanţă. E vacanţa de vară. Deci, d’oh, trea’ să plec şi eu pe undeva. Şi aşa se face că în vinerea când era premierea, eu am plecat pt 3 zile la Sulina. Cu organizatorii de la „Pacea verde”(detaliile nu sunt necesare). Şi la Sulina acolo m-am plimbat (sau am fost plimbată) prin oraş, am servit o porţie dublă de piept de pui, deşi nu cerusem asta şi nici nu scria în meniu, am urcat la far şi…n-am dormit decât 3 ore. Pe bune. Era imposibil să dormi. Deşi atunci vremea era îngrozitoare, sorele te bătea în frunte şi pe plajă era o moleşeală din-aia molipsitoare, unde trona transpiraţia şi nisipul, nu puteai să dormi. Iară noaptea…nu mai zic. Doar noaptea am stat pe plajă. Până dimineaţa. Cu o gaşcă de acolo din Sulina, în prima noapte am aşteptat să vedem răsăritul. Şi a fost absolut genial. Am cântat toată noaptea, ne-am hidratat, ne-am crezut turci, am râs, nici nu ne-am dat seama când s-a făcut 6 dimineaţa.

Următoarea zi, ia-o de la capăt. Vreme nasoală, singurele chestii faine erau bălăcitul în Dunăre (cu picioarele), bârfitul piţipoancelor de pe faleză şi caii de pe câmp. Seara, din nou, pe plajă. Me and my friend ne abonasem pe podul de pe plajă. Şi ia-o de la capăt cu distracţia. Dar numai până la 4. La 6 aveam vapor. Noaptea n-am făcut poze. Aşa că aveam TOTUL plin de nisip. 😆

Ajung pe 13 iunie acasă. Pe 17 am plecat din nou. Acum în campul naţional „Cupa Izvovoarelor” la Râmnicu Vâlcea. 9 plozi reprezentând Tulcea ca patrula Aegyssus. Am făcut o impresie bună, am luat premiul pentru cea mai bună prezenţă. Ne-am distrat şi acolo, deşi vremea n-a fost de partea noastră. A plouat de cum am ajuns în camping, ne-am instalat corturile pe ploaie 😀 . A fost tot timpul înnorat, ploua destul de des, şi chiar dacă unii aveau corturile inundate sau luate de vânt, tot ne-am adunat în jurul focului şi am cântat până dimineaţa. Regret doar că n-am jucat fotbal. 😆 Avem, ca amintiri, vreo 1000 de poze.

Noi am petrecut o noapte in Râmnicu Vâlcea, pt că aveam tren abia luni. Mi-era aşa de somn, c-am adormit şi pe băncile dintr-un parc.

Pe 21 seara la 11 am ajuns acasă. De atunci şi până azi, mă refac. Nici n-am vrut să aud de blog.

În continuare, urmează Fun Hunting la Sulina, undeva la sfârşitul lunii iulie, şi în august la Sibiu. Probabil că o să mai absentez de pe aici. 😆

Şiii, melodia asta am ascultat-o întruna azi dimineaţă! 😀


Să fiu în temă

Un mic mesaj pentru cei care au impresia că fac politică, care ar vrea să facă politică, care comentează despre politică, care nu vin cu nicio soluţie reală pentru a rezolva problemele politice, care aruncă cu pietre în politicienii asemeni lor, care văd numai suprafaţa în politică, care fac glume nesărate privitoare la o politică ce trebuie corijată şi, în niciun caz, condamnată, care câştigă popularitate din politică, care se folosesc de politică pentru a beneficia de privilegii, care încalcă orice normă morală din cauza politicii, care au dus politica la stadiu de „adunătură de oameni proşti”, care nu au habar de diplomaţie şi cum se aplică ea în politică, care nu concep sacrificiul deşi, odată, s-au jerfit mii de oameni din cauza unui regim politic, vă spun atât:

Spunea Brander în ‘Faust’: „Politică?Ptiu!ce cântec urât!” La noi, toţi îl fredonează, chiar dacă n-au ureche muzicală.

PS: Cred că am reuşit să încadrez în aceste câteva rânduri întreaga populaţie a României.


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 6 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 15 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,644 amatori
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD