Arhivă pentru Aprilie 2010

In the wake of the postmodern call 1

E ciudată ideologia asta postmodernistă. Dar mai ciudate sunt personagiile care CRED că aduc o inovaţie atunci când evocă raţionamente demult îngropate sub molozul evolutiv. Ce dracu’, suntem oameni moderni cu prea puţin timp pentru filozofie! Vrem şi noi un castron de lucruri concrete!

Acum câteva săptămâni, am început să studiem poezia… Dacă cineva nu ştia, îmi plac poeziile la fel de mult cum îmi place o Cola caldă pe timp de vară. Bun. Inevitabil, am început cu mister Eminescu, (sex)simbolul poeziei româneşti: „literatura poetică română va începe secolul 20 sub auspiciile geniului său.” Poa’ să se scoale Maiorescu din mormânt şi să arunce cu roşii în mine, eu tot o să cred că idealismul eminescian este dus la extrem, şi nu de puţine ori mă duce cu gândul la un om…cu floricele roz în cap, dacă mă înţelegeţi. 😆

Am terminat cu el. Trecem la Bacovia. Şi poezia lui mă fascinează ca un cadavru în stare de putrefacţie. Şi n-am zis asta la întâmplare. Cred că el a distrus orice fărâmă de spiritualitate, care ar fi putut îndrepta câţiva indivizi spre calea cunoaşterii. A omorât orice speranţă. Încet, dar sigur; deh, stilul lui. Şi el mă duce cu gândul la un om…cu prea multe floricele negre în cap.

Oare chiar se merită să faci o obsesie pentru o anumită ideologie? Ăştia doi ar fi o dovadă bună că…da. Problema se pune în felul următor: când o persoană pune la bază un nou sistem de raţionamente, scapă din vedere faptul că, prin acel sistem, impune un anumit fel de a gândi, fără să ia în considerare stadiul în care se află societatea în acel moment. Mă întreb acum, câţi scriitori s-au gândit că se pot aduce contraargumente concepţiei lor? Desigur, satisfacţia a fost imensă când au văzut că munca le este recunoscută, dar poate satisfacţia să te facă să închizi ochii în faţa unei eventuale răsturnări de situaţie? Nişte egoişti. Aşa sunt scritorii, egoişti. După ce îşi văd templul clădit, nu îşi mai pun problema reedificării. Şi ce se întâmplă dacă lucrările lor nu satisfac cerinţele cititorilor? Apar alţi scriitori, cu idei noi, proaspete, pentru că, nu-i aşa?, evoluăm.

Bine bine, evoluăm. Şi până unde se va ajunge? Deocamdată ne-am oprit la postmodernism, care, văd bine, s-a instalat confortabil şi n-o să dispară prea curând, ca alte curente. Postmodernismul a satisfăcut cam toate capriciile omului secolului 21. A adus acţiunea liniară sau lipsa totală a acţiunii/logicii, a pus în prim plan moravurile uşoare, mizează din ce în ce mai mult pe pamflet şi pe folosirea jargonului, toate ducând la o lectură uşor digerabilă. Într-o societate capitalistă care n-are prea mult timp de meditaţie, este exact ceea ce are nevoie. Dar, oare, de asta ar trebui să aibă nevoie?

(În mod inevitabil, îmi amintesc de filmul „Idiocracy”)

TO BE CONTINUED…

Anunțuri

Ăla micu’ încolţit

Voi l-aţi numi un om fără suflet

Se gândeşte numai la cei din jurul său, şi totuşi e o persoană foarte egoistă. Este personajul preferat al tuturor, însuşi sursa bunei dispoziţii, dar e un adevărat mizantrop. Pune preţ pe sfaturile altora, considerându-le însă pe ale sale net superioare. Voi…l-aţi considera ca fiind omul fără suflet.

Circula, la un moment dat, ideea că sufletul nu poate fi definit, atâta timp cât părea a fi un concept abstract, parcă inventat de romantici. Dar ştim cu toţii că romanticii sunt cei mai mari mincinoşi; au o plăcere sadică de a se minţi pe ei însuşi pentru a-şi induce o stare de letargie, care, zic ei, nu este numai sursa de inspiraţie, ci creaţia însuşi. Poate fi sufletul doar o minciună? Biblia spune că nu. Savanţii spun că este ansamblul de procese afective şi intelectuale ale omului. Psihic, dacă preferă cineva aceste termen. Şi totuşi, parcă nu-i destul. Are un înţeles abscons, pe care mulţi oameni nu ar putea vreodată să-l înţeleagă, pe care nici n-ar vrea să-l înţeleagă, pe care nici n-ar trebui să-l înţeleagă… Tocmai de aceea, îşi închipuie că sufletul, inima, ţin numai de afectivitate, de aşa-zisele sentimente (care, să nu uităm, sunt atât de fragile!). Resping, într-un mod grobian, orice altă teorie care ar susţine că altceva înobilează sufletul omului, ca şi cum ar fi o concepţie conspiratoare.

Personal, m-am săturat de termenul de „conspiraţie”. Interpretarea lui este chiar mai subiectivă decât cea a „sufletului”. Acuzi pe cineva de conspiraţie atunci când vrei să-l denigrezi. Şi câţi au murit numai pentru că principiile lor erau, în ochii celorlalţi, doar nişte supoziţii instigatoare la Rău…

Voi continua să mă învârt în jurul cozii până când voi ajunge la interpretarea mea în ceea ce priveşte termenul de „suflet”. 😆

Nu ştiu câţi vor observa că tot acest discurs pluteşte într-o sfera de incertitudine. „O sută de iepuri nu fac cât un cal, şi o sută de bănuieli nu fac cât o dovadă.” (F.M. Dostoievski) Eu sunt gata să recunosc că nu pot dovedi nimic din ceea am spus, din ceea ce voi spune; dar simt un junghi în coaste când văd că unii sunt atât de siguri de ceea ce propovăduiesc. Ascultându-i, nu pot să zic decât că omul a pierdut timpul aiurea cu evoluţia, întucât a ajuns o fiinţă atât de previzibilă. Mulţi suferă de o siguranţă maladivă în ceea ce priveşte stabilitatea (sau, mai bine zis, instabilitatea) emoţională, şi pe mine mă acuză de insolenţă, doar pentru că îmi susţin punctul de vedere cu multă înverşunare. S-ar debarasa de mine, dacă omorul n-ar fi fost o ilegalitate. 😆 În urma celor spuse, catadicsesc că cei care citesc aceste rânduri ar trebui să renunţe la toate prejudecăţile, şi măcar să ia în considerare o altfel de interpretare.

Vorbeam, mai înainte, de supoziţii instigatoare la Rău. (Dacă este cineva interesat de o părere obiectivă despre ce ar reprezenta Răul şi ce i-a determinat pe unii oameni să vrea să epateze cu un stil de viaţă şi o credinţă considerată ca apaţinând lucrării diavolului, poate să arunce un ochi aici.) Eu nu vorbesc de Răul suprem. Ce parte a firii unei persoane o face rea? Sau poate viciile trebuiesc blamate. Sau condiţiile precare de viaţă înrăutăţesc individul. Întrucât am puţin sânge rusesc în vene, mă fascinează tocmai latura aceasta mai puţin plăcută a fiinţei umane. Sunt absolut sigură că singurele sentimente pure sunt cele dezonorante. De ce? Pentru că sunt instantanee, univoce, şi rezultă din frământările individului, pe plan psihologic. Nu pot fi mascate şi nu se manifestă cu niciun interes. Sunt pure, ele reprezintă sufletul. Degeaba cosmetizaţi termenul cu tone de filantropie şi râsete forţate, cu lacrimi vărsate pentru dragostea sinceră, cu păreri de rău şi scuze răsuflate… Eu ajung să cunosc o persoană abia după ce o văd urlând, blestemând. Hainele, sunt şi ele înşelătoare. De ce vă încredeţi în haine?

… sufletul e poarta spre cunoaşterea absolută. Iar cunoaşterea absolută se dobândeşte numai după ce înveţi să accepţi toate zguduirile lăuntrice, fie ele bune, sau rele. M-am gândit că o să exagerez prea mult dacă o să aduc în discuţie o altă teorie a mea, cum că tot binele pe care-l facem vine din rău; aşa că renunţ, pentru că iar o să mă lovesc de subiectivitate, şi din tot amalgamul acela ambiguu nu pot să ies cu nimic concret. Cam asta ar fi: toată lumea nostră, care pare construită pe nişte piloni rezistenţi, e dominată de incertitudine. Nu pentru că aş fi o conspiratoare lansez idei care vin în contradicţie cu doctrina socială din timpurile noastre. E simplu, nu vreau să mai văd atâta siguranţă. Vreau puţin raţiune, vreau gândire… Doar atunci când aranjezi în cumpănă şi pui întrebări, poţi afirma că…gândeşti.

De ce să respingi fără să verifici?

Nu spun că am dreptate. Sunt mult mai multe şanse să mă înşel. Şi, totuşi, de ce să nu iau în considerare faptul că, încrezându-mă în vorbele altora, îmi limitez orizonturile şi mă rezum la o existenţă mediocră? Şi, inevitabil, închei totul în aceeaşi manieră incertă…

„Răul se ascunde sub multe maşti, dar cel mai periculos este răul care se ascunde sub masca virtuţii.”

(Fragment) 2

Pe atunci, cerneala avea un miros mai puternic.

Aranjasem călimările, în vitrină, a treia oară; după numele producătorului, culoare şi forma recipientului. Însă singurul lucru care se mai atinge de ele…este praful. La drept vorbind, cine mai foloseşte stilouri care se încarcă manual? Călimara e greu de cărat şi nu-ţi poţi permite ca, de fiecare dată când trebuie să reîncarci, să mai pierzi câteva secunde ştergând, cu un şerveţel, cerneala rămasă pe peniţă. Aşa se face că, într-o zi, un tip deştept a venit cu ideea de a condensa acei câţiva mililitri indispensabili într-un cartuş de plastic. Nu s-a mai ostenit să-şi breveteze invenţia, fapt în urma căruia cartuşul a devenit cunoscut sub simpla denumire de „rezervă”. În mod inevitabil, şi stiloul a ajuns să fie o pacoste, deşi acea bucată de metal lustruită s-a transformat într-un plastic frumos colorat, cu reprezentări ale unor personaje din desene animate. Se spune că pixul este mai practic şi mult mai uşor de înlocuit.

Dar nimeni n-a retras de pe piaţă călimările şi stilourile; deşi mulţi oameni au renunţat la ele, din când în când se mai găseşte un individ care-şi aminteşte de grandoarea acelor ani, în care esteticul era mai presus de utilitate.

Am apucat şi eu acei ani. Sau doar am prins un hibrid care nu suferise îndeajuns de multe schimbări. Poate că mi-am indus singur ideea că nu mai pot să ţin pasul cu plugul care trasează mereu noi linii pe suprafaţa arabilă a timpului. Dar unde mai pot să găsesc puterea, dacă articulaţiile îmi plesnesc, pielea zbârcită îmi atârnă pe faţă, braţe şi coapse, şi un sfert de scalp îmi străluceşte la lumina becului? Probabil aici este punctul în care tot ce mai poţi să faci este să renunţi, să arunci armele şi să te retragi în spatele tranşeelor, într-un colţ întunecat.

Zece ani au trecut de când am intrat, prima oară, în această librărie. Vag îmi amintesc cum arăta pe atunci; singurul lucru care mi-a rămas încrustat în materia cenuşie este imaginea celor şase rafturi cu cărţi, care aduceau cu stilul victorian, fiind însă nişte replici jalnice a unor obiecte de mobilier faimoase prin minuoţiozitatea cu care era sculptat lemnul. Toate erau aşezate în paralel unul faţă de altul, şi ocupau mai mult de două pătrimi din întreaga suprafaţă a încăperii. Eram fascinat de acele rafturi deoarece, în ele, cărţile nu erau aranjate în nicio ordine. Poziţia verticală alterna cu cea orizontală, şi se putea întâmpla ca volumul unei cărţi să-l găseşti în raftul de lângă tejghea, al doilea volum expus în vitrină şi cel de-al treilea tocmai în fundul librăriei. În rest, nu era nimic neobişnuit. Lipsa regulilor şi a ordinii era cea care te determina să împingi, spre interior, uşa de la intrare. Imediat ce păşeai peste prag, realizai că urma să pierzi ceasuri întregi în mijlocul acelor rafturi. Straniu era că, de multe ori, preferai să-ţi petreci timpul printre cotoarele cărţilor, care încă mai miroseau a cerneală, decât să bântui străzile după un program bine stabilit. Încercai acea senzaţie de inedit care-ţi ardea fiecare celulă a corpului, care trezea o poftă nestăvilită de cunoaştere. Şi chiar dacă treceau orele pe lângă tine aiurea, rareori îţi doreai să-ţi duci misiunea la capăt într-un interval de timp cât mai scurt. Doar obligaţiile care te îndemnau să părăseşti librăria erau singurele punţi de legătură dintre realitatea cotidiană şi reveria, care te secătuia de puteri, dar pe care o trăiai numai în spatele vitrinei albastre. Toate capilarele îţi pulsau şi încheieturile degetelor trosneau când puneai mâna pe câte o carte, bucuros că nu era ceea ce căutai, întristat că te apropia din ce în ce mai mult de exemplarul vizat.

[…]

Grafică (2007)

Semi-instigarea la revoltă. Nebuni

E deplorabilă până şi încercarea asta de mobiliza oamenii să  lupte pentru ceva…

Poţi să baţi cu toiagul în trotuar, poţi să urli până scuipi sânge, poţi să-ţi smulgi pielea de pe braţe – dacă nu te filmează nimeni, nu faci nimic. Şi chiar şi atunci când te filmează/fotografiază, rişti să-ţi iei proasta reputaţie de nebun.

Nebun e cel care se abate de la regulă. Nebunul este singurul care nu se gândeşte o clipă la propria persoană. Dar poate că nebunul acesta este, în fapt, cel mai normal dintre toţi.

Numai că…nebunul nu iese în evidenţă. Cei care instigă la o revoluţie sunt nişte pseudo-paria, întrucât vorbele lor sunt mai goale decât o traseistă, vorbe care se lovesc brutal de zidul raţiunii şi se întorc şi-i lovesc pe aceşti predicatori în frunte, băgându-i într-o comă până la următoare sclipire de moment. Pentru că…doar atunci strălucesc. Apelează la patriotism şi la simţ civic, la bun gust şi demnitate numai ca să îmbrace un scop pur personal într-o mantie albă, care ia ochii tuturor.

Aşa iau naştere campaniile, asociaţiile, organizaţiile, etc., care promit mereu o schimbare. Se aşteaptă să ducă oamenii viciaţi pe calea cea bună, făcând acte de caritate mult, foarte mult mediatizate. Ca şi cum ai încerca să-şi înveţi câinele să nu mai muşte dându-i carne la conservă… E paradoxal,şi totuşi ei susţin că sunt oamenii normali, şi nu nebunii.

Şi lor ce le dă dreptul de a se considera altceva decât nişte nebuni care au impresia că pot să fraierească alţi nebuni?


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 6 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alătură-te altor 14 urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,669 amatori
Aprilie 2010
L M M M V S D
« Mar   Mai »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD