Pledez vinovat (scurt discurs)

Nicăieri nu mă simt mai confortabil decât în scaunul acuzatului. Vă spun vouă, celor care cerşiţi şi ultimul strop de atenţie, dacă vă doriţi cu adevărat să păşiţi în lumina reflectoarelor, păcătuiţi. Atât vă spun, păcătuiţi, faceţi ce toţi cei din jurul vostru v-au zis, în repetate rânduri, că nu se cade, faceţi ce alţii nu au găsit niciodată curajul să ducă la bun sfârşit. Contrazice-ţi-vă, frângeţi aripi şi aplecaţi capete, numai doar să faceţi totul calculat şi cu un scop.

M-am născut o controversă; e ca şi cum aş avea pecetea aceasta lipită de frunte. Tot ce fac pare împotriva „firii”, „fire” pe care au stabilit-o alţii înaintea mea şi care acum reprezintă singură regulă universal valabilă. Nu ştiu dacă înţelegeţi voi ce-i cu „firea” asta, dar dacă aţi ajunge în locul meu, fie şi pentru un minut, aţi înţelege de unde porneşte toată furia şi revolta mea; „firea” aceasta, oamenilor, vă mănâncă sufletul, vă ţine departe de orice efuziune sinceră, vă limitează gândurile şi vă face nişte simple marionete dintr-un spectacol care se repetă la nesfârşit. Vă rog să mă scuzaţi, mereu ajung să vă compat vieţile ba cu o piesă de teatru, ba cu vreo reprezentaţie de mahala, dar îmi este pur şi simplu imposibil să pomenesc despre altceva când mă gândesc la…voi.

Poate din această cauză sunt mereu singură  în banca acuzatului, numai eu cutez să aduc în discuţie caracterul reprobabil al modului în care acţionează soarta; şi asta, doamnelor şi domnilor, pentru că eu nu cred în soartă. Sunt atât de multe episoade care se repetă dintr-un colţ al lumii într-altul, încât îmi vine să mă ridic de pe scaun, să-mi iau jacheta şi să părăsesc sala de spectacol din cauza previzibilităţii şi a lipsei de originalitate a acestora. Pentru că mai rău îmi dăunează ipocrizia voastră, vă prefaceţi mereu că aveţi de-a face cu o situaţie inedită. Nu, vă spun eu, nu e nimiv care să vă diferenţieze; toţi aveţi aceleaşi moduri nesuferite de a minţi, de a iubi, de a consola, de a vorbi de rău şi de a disimula. Toţi, fără nicio excepţie, faceţi aceleaşi greşeli şi, de fiecare dată, vă spuneţi că nu le veţi mai repeta. Toţi iertaţi, însă nu fără a-i face pe ceilalţi să sufere. Toţi vă credeţi unici, vă îmbărbataţi cu ideea aceasta în „momentele grele”, dar v-aţi gândit vreodată că, în final, se va pune problema că acest simplu gând vă face pe toţi la fel?

Eu am spus-o de atâtea ori şi nu îmi este deloc jenă să repet: nimic nu e sigur, nimic nu e adevărat (dacă spuneam asta în Antichitate, eram fugărită din oraş). Tocmai de aceea vă rog să nu luaţi ca atare nimic din ceea ce am spus. Sunt foarte multe şanse ca toate aceste vorbe să mai fi fost predicate de sute de ori înainte şi poate chiar de pe acelaşi scaun al acuzatului. Nici eu nu mă cred, de ce aţi face-o voi? Dar dacă nu mi-aş susţine nici măcar aceste idei, atunci ce aş mai fi? Unde aş sta? Laolaltă cu voi, în sală? Nu, nu se poate. Numai gândul mă îngrozeşte…

Cum m-am împăcat cu lumea întreagă

N-am acceptat niciodată nimic fără să analizez. Ar fi ca şi cum m-aş priva singură de privilegiul de a alege, sorta, cataloga. Acest privilegiu este tocmai cel care constituie fundaţia societăţii, cum altfel am putea să ne deosebim de animale? Dar la mine a venit momentul să mă împac cu toată lumea…

Unii mă ştiu de răzvrătită, de atâtea ori am promis că voi muri abia după ce voi porni o revoluţie.  Dar asta nu are nicio legătură cu ceea ce va urma.

Am hotărât să accept. Nu ideile înrobitoare care ni se vâră pe gât în fiecare zi, am hotărât să accept natura umană. Având pretenţii, nu am făcut decât să neg o bună parte din realitate, şi asta pentru că trăiam în sfera mea de perfecţiune. Am ajuns în punctul în care am pierdut voinţa de a mai spera. Speranţa o fi ea ascunsă într-un cotlon dosit, dar nu mai vreau s-o găsesc, nu-i mai văd rostul. E doar o himeră, o închipuire ce promite desfătările cereşti, ea nu se adevereşte. Deşi de multe ori te poţi păcăli, crezând că s-a materialzat, după o perioadă de timp realizezi inevitabilul: a fost doar o părticică de adevăr care te-a amăgit.

Nu voi găsi niciodată persoana şi conjunctura ideală. Mă conving de asta pe zi ce trece; prefer uneori să tac şi să observ decât să vorbesc. Şi greşesc atât de mult când fac asta, îmi dau singură cu parul în cap. Văd că nimic nu este aşa cum mi-aş dori să fie, nici măcar locaţia. E anapoda, parcă nu trăiesc viaţa mea, sunt captivă într-o strânsoare care-mi frânge toate idealurile. Şi nici nu pot să ignor această strânsoare, cum ignora Iona gura uriaşă a peştelui ce prevestea pericolul. Am încercat, şi nu am reuşit decât să-mi îndeplinesc dorinţele de moment. M-am şimţit aşa…uşoară. Stand-uri scurte, cât mai scurte, booze, nopţi nedormite, glume aruncate la întâmplare, discuţii fără sens, nimic cu început, nimic cu finalitate. Am ignorat ignoranţa în care începusem să trăiesc, asta până când m-a trezit conştiinţa. Asta undeva în octombrie anul trecut. Am jurat să nu mă mai pripesc.

Şi nici aşa n-am rezolvat nimic, acum simt că trăiesc o minciună pentru că încerc să mă abţin. Dar parcă într-un fel e mai bine, nu mai dau dureri de cap nimănui, pe mine nu mă mai doare capul…întrebarea se pune: cât o să dureze? Am cedat odată în tot timpul asta, de ce n-aş mai face-o odată? Şi încă o dată, şi încă o dată… Acum îmi zic că ştiu ce e rău, că vreau să mă îndrept, că nu mai vreau să cad în ignoranţă. Mi-am făcut şi un mic plan despre cum aş putea să evit această cădere.

Am ajuns la concluzia că nu o pot face singură. Am nevoie de cineva. Cineva atât de disperat după o schimbare ca şi mine. Cineva care să vorbească aşa de mult ca şi mine. Nu am nevoie să mă asculte, o fac eu şi pentru mine, doar să vorbească. Cineva care să aprecieze cât o să ofer, pentru că am de dat cât n-am dat o viaţă întreagă. Cineva care să nu-şi facă griji. Cineva în care pot să am încredere.

Dar nu cumva asta e iar una dintre acele speranţe? Vreau să cred că măcar aste e realizabil. Şi dacă nu, o să cad din nou în disgraţie, e mult prea greu să te ţii departe…

Goethe spunea să ţintim mereu spre mai bine. Mie cine mi-a furat mai binele? Pentru că simt că am stagnat într-o condiţie care nu-mi oferă niciun orizont de aşteptare. Sau poate ar trebui să cred că am fost făcută să zbor, pe când ceilalţi sunt meniţi să moare. Dar dacă toţi oamenii şi-ar spune asta, într-un final se pune problema cine a avut dreptate, a cui cadavru o să cadă în ciuda năzuinţelor sale spre ascensiune. Şi mie îmi este o frică teribilă de moarte.

Dama de-a picat

Am revenit. Poate invatati ceva din asta.

„Ploua.

Pe cealaltă stradă, un local era cufundat în lumină; de acolo răzbăteau râsete stridente şi nefireşti. Aburul care ieşea din canalizarea din faţa acestuia îi conferea o aură misterioasă, care te îmbia ca o tentaţie care arde mocnit în subconştient, abia aşteptând să izbucnească în flăcări ca să ardă scoarţa cerebrală.

Tocurile îi alunecau în ochiurile de apă, iar eşarfa pe care o purta pe cap se udase; vremea i-a dat peste cap toate planurile. Se vedea nevoită să se retragă într-un loc uscat, întrucât niciuna dintre piesele vestimentare care îi alcătuia ţinuta nu era adecvată pentru o plimbare lungă prin ploaie. A hotărât să treacă strada şi să intre în acel local.

Nori calzi de fum veneau dinspre mesele aşezate în fund, iar mirosul de cafea caldă străbătea mulţimea de capete până la uşă, în locul unei primiri convenţionale. A inhalat lacom aburul care-i umfla coşul pieptului. Era multă voie bună în acea încăpere; oamenii păreau rupţi total de realitate, râdeau cu gurile până la urechi şi băteau cu picioarele în mese, pe când afară străzile erau inundate, în puterea nopţii. Aşa contraste puteau numai să ţină de domeniul oniricului, unde realitatea creionează, de fapt, imaginile care o sfidează, fiind rezultatele unei dezintegrări subiective şi involuntare.

Şi-a stors eşarfa şi a îndesat-o în poşetă. S-a uitat în geam, potrivindu-şi părul şi decolteul bluzei. Apoi s-a întors pe vârfurile tocurilor, cu gândul să pornească spre singurul loc liber care îi apăruse în raza vizuală. Era o masă dosită într-un colţ, şi era greu de apreciat dacă era ocupată parţial sau liberă. Capetele se întorceau în urma ei, iar unii bărbaţi îşi permiteau să facă şi anumite observaţii; nimeni nu putea nega, era o femeie frumoasă. Chiar dacă avea hainele ude şi machiajul întins pe pleoape, era o armonie perfectă: linia scobiturii era mai pronunţată, şoldurile mascate, şi pielea îi sclipea în ceaţa creată între mese de fumul de ţigară. Şi ea ştia prea bine asta.

Aşezându-se pe scaun, şi-a scos imediat o ţigară din unul dintre buzunare, fără măcar să întârzie o clipă pentru a-şi da jos paltonul rece. A căutat prin poşetă cutia cu chibrituri, însă şi aceasta se udase. În momentul în care s-a aplecat să-şi întrebe unul dintre vecini dacă avea un foc, o mână i s-a întins în faţă cu o brichetă aprinsă. Domnişoara s-a lăsat uşor pe tăblie, ca să-şi aprindă ţigara, observând, abia atunci, că nu era singură la masă. Pe scaunul din faţa ei stătea un tânăr care părea uşor indispus; singurul lucru deosebit care-l putea remarca la chipul lui era o grimasă adâncă care-i brăzda obrazul drept. Nu părea a fi urma unei cicatrici şi nici nu era datorată unui rânjet. Era numai pe o singură parte; înlătura orice impresie a vreunei simetrii. În rest, aparenţa sa era comună; în cadrul unui grup de studenţi, ai fi putut, cel mult, să-l cataloghezi ca fiind eruditul.

Fata şi-a desprins pieptul de masă şi s-a retras înapoi pe scaun. Cu o mişcare rapidă, tânărul îşi stinse bricheta, pe care a aruncat-o înspre ea. Şi-a împreunat mâinile în jurul pieptului şi s-a lăsat greoi pe spătarul scaunului. Ea sufla fumul în sus, ca acesta să n-ajungă în faţa lui; era uşor de închipuit faptul că imaginea lui îi inspira teamă, rictusul de pe obraz fiind elementul care nu avea nimic uman în el. Însă tânărul părea să-i fi ignorat comportamentul, şi îşi plimba degetul pe gura paharului cu băutură.

– Cum aş putea să-ţi spun? zise acesta pe un ton sobru.

Ea a rămas nemişcată, cu mâna dreaptă în aer. Şi-a ridicat uşor piciorul ca să stingă mucul ţigării în talpa pantofului.

– Sabrina ar fi…

– N-ar conta dacă numele ar avea rezonanţă franţuzească sau italiană, nici dacă se poartă acum sau dacă e vechi de mii de ani. Ar putea să aibă un înţeles ascuns, sau să nu desemneze nimic. M-aş putea mulţumi cu un simplu apelativ, ca „dragă”, însă nu ştiu dacă eşti de acord cu familiarităţile de la prima întâlnire. Desigur, mă pot obişnui cu Sabrina, destul de sec şi neinteresant; dar, sincer îţi spun, ai fi putut să alegi ceva mai bun, o distincţie de contesă, părea mai incitant. Şi chiar dacă era o minciună, măcar nu suna a formalitate. Nu eşti de acord că numele sunt doar nişte formalităţi? De ce trebuie să ne complicăm cu atâtea nume, când, până la urmă, ne interesăm doar de propria persoană?

Sabrina a stat imobilă cât tânărul a vorbit. Şi-a revenit în simţiri abia după ce ospătarul s-a oprit în dreptul mesei lor şi a întrebat-o dacă dorea să servească ceva. Atunci aceasta tresări şi se uită buimacă în stânga şi-n dreapta; a comandat un pahar cu rom. Apoi a reluat poziţia în care a stat mai înainte, cu cotul unui braţ pe masă şi cu capul sprijinit în acea mână. Ochii îi erau înroşiţi şi avea obrazul palid. A luat în cealaltă mână bricheta de pe masă, strângând-o în pumn.

– Şi dacă numele n-are nicio importanţă, atunci de m-ai întrebat cum mă numesc? îl întrebă aceasta.

– Dacă ai fi fost atentă, ai fi remarcat că te-am întrebat cum aş putea să-ţi spun…

– Şi asta… nu depinde de tine?

– Dacă m-aş fi adresat ţie cu acel cuvânt care-mi joacă acum pe limbă, m-ai fi pocnit şi te-ai fi ridicat imediat de la masă, considerându-mă un porc insensibil.

După acest schimb de cuvinte, ea a simţit nevoia să-şi tragă fusta mai mult înspre genunchi. Însă se obişnuise, de ceva timp, să fie judecată după aparenţă, pentru că, în fapt, impresiile care rezultau nu erau mai niciodată departe de adevăr. Şi ea era genul de persoană care expunea adevărul în mod provocator.

Între timp, ospătarul s-a întors cu un pahar plin pe jumătate. Sabrina şi-a mai aprins o ţigară, şi de data aceea a suflat direct spre vecinul ei de masă, determinându-l pe acesta să se strâmbe şi să scoată şi mai tare în evidenţă grimasa. Ea credea că a înţeles ce îl deranja.

– Nu ştiu dacă dumneata îţi dai seama că eu nu-mi pierd prea mult itmp cu discuţii de complezenţă.

– Nu m-am gândit nicio clipă la asta, dragă Sabrina, rânji el.

– Ai putea, foarte bine, să treci la subiect, zise ea lăsând ţigara în scrumieră.

– Dar nu doreşti, înainte de toate, să afli cum mă numesc? o întrebă, apropiindu-se de chipul ei.

– Dacă m-aş fi străduit să reţin toate numele, mi-aş fi pierdut minţile, cu siguranţă. Ce poate să te macine mai tare decât amintirile? Prefer să nici nu ştiu. Eu nu pot să-ţi promit mai mult decât poţi plăti. Nu-mi pasă nici dacă eşti director, sau doar un simplu muncitor; ca persoană, nu eşti decât un alt pieton pe strada vieţii mele. Mie îmi trebuie banii.

– Şi cum rămâne cu sentimentele?

– Scumpule, ştii bine că niciodată nu-i destul timp pentru ele.

Tânărul a surâs.

– Mă rog, eu mă gândeam că sentimentele nu contează pentru tine doar pentru că nu eşti plătită ca să ţi le însuşeşti. Dar, să zicem că cineva te-ar plăti, ai putea să simţi ceva pentru străinul acela? Ce sentimente se pot înfiripa într-o noapte? Ştii, nimeni nu este mai îndreptăţit ca altul să le deţină.

– Vorbeşti în dodii, dragule! râse ea batjocoritor, acoperindu-şi gura cu mâna.

– Spune-mi Mihai, zise acesta fixând-o cu privirea.

– Deci, până la urmă tot tu eşti cel care are pretenţii.

– Uite ce e, Sabrina, sunt foarte curios de felul meu. Mereu pun întrebări. În ce crezi tu?

Mihai a făcut un semn ospătarului să se întoarcă la masa lor. Crâmpeie din convorbirile care se purtau la mesele vecine răsunau în acel colţ, iar paharele vibrau uşor când cineva ridica tonul vocii. Ea şi-a dat jos paltonul, agăţându-l de spătarul scaunului. Şi-a dus mâna la frunte, coborând-o pe obraz şi apoi înspre gât, iar când a ajuns la decolteu, a tras nesigur de materialul bluzei.

– În ce cred eu? şopti. Îşi drese glasul şi îşi trase spatele mai approape de spătar, ca să nu i se mai ridice fusta. Cred în ceea ce văd, replică scurt.

– Să înţeleg că religia, filozofia, sunt pentru tine doar nişte realităţi mult subiectivizate? Nu se poate ca o fată sensibilă ca tine să se limiteze la un plan existenţial care nu-i oferă posibilitatea unei previziuni, unei năzuinţe, unei legături mai puţin carnală cu o altă persoană…

– Sincer, cred că exagerezi.

El s-a oprit brusc. Şi-a îndreptat privirea spre paharul pe care-l împingea dintr-o mână într-alta.

– Există o poveste interesantă care umanizează conceptele de „bine” şi „rău”. Am auzit-o de la bunica unei prietene din facultate. Binele este într-o confruntare continuă cu Răul, iar în această poveste frontul de luptă este unul apropiat Răului, însă văzut ca o simplă cameră de la un etaj superior al unei case părăsite. Binele, ca  şi Răul, este clădit din toate biruinţele acumulate împotriva adversarului; mai mult, înfăţişarea lor este determinată, în mod direct, de aceste victorii. Şi poate nu ţi se va părea ciudat să auzi că Răul se ascunde sub o mască care inspiră numai desfrâu, mască sub care  stau ridurile şi cenuşa ce par a fi consecinţele unei existenţe supuse dezintegrării. Unii spun că e un păcat să crezi că Răul este lutul din care s-a conturat Binele, amândouă entităţile provenind din acelaşi pământ, dar modelate după matriţe diferite. Să crezi că Binele a apărut ca o consecinţă a Răului… Însă mie mi se pare perfect plauzibil, atâta timp cât nici natura omului nu este nici rea, nici bună. Tocmai ideea că esenţa Răului stă în contrastul cu Binele spune că nu poate fi ales niciun reprezentant pentru Calea cea Dreaptă. Aici a intervenit omul, şi a ales, după bunul său plac, drumul care i-ar fi adus împăcarea cu sine şi cu metafizicul.. Cum poţi să-mi spui că tu crezi numai în ceea ce vezi, când o lume întreagă fierbe numai la gândul că acea credinţă pe care şi-au însuşit-o are lacune?

– Scurta ta poveste cu Binele şi Răul mi se pare patetică, se strâmbă Sabrina. Îmi miroase a frustrare şi a dorinţe neîndeplinite de la metri distanţă.

– Poftim?

Ospătarul, văzând că amândoi s-au angrenat într-o discuţie aprinsă, a trecut neobservat pe lângă masă.

– Mi-e teamă că pierzându-ţi timpul teoretizând nişte concepte abstracte, ai ratat tocmai ideile esenţiale, care ar fi trebuit să te propulseze într-o realitate plană, fără substraturi, ce conduce mereu în aceleaşi puncte fixe. Ocaziile vin şi pleacă, clipele sunt efemere; dacă te închizi în tot felul de exigenţe morale, uiţi să trăieşti.

Pe fruntea lui Mihai se strecură un rid neregulat. Zâmbi amar la paharul cu băutură, pe care-l răsturnă, în urma unei mişcări necontrolate. Lichidul curgea alene pe suprafaţa mesei, înspre colţul în care stătea Sabrina. Ea însă nu schiţase niciun gest. În aer plutea un miros dulce.

– Nu are rost să te înfurii.

– Şi cum este realitatea asta a ta univocă? Cum o interpretezi tu, mă rog? îşi ridică tonul vocii. În lumea ta sunt numai târfe şi borfaşi nespălaţi, numai nopţi pierdute pe alei întunecate, numai şoapte dulci şi mincinoase, numai priviri perverse şi niciun pic de jenă!

– Domnişorule Mihai, ai nevoie de puţină iubire? Sabrina îl luă de mâna care i se scălda în băutură.

– De la tine? făcu ochii mari. Tu nu meriţi nici măcar un schimb de priviri!

– Şi dacă nu sunt eu acum, tot va fi una ca mine la un moment dat.

– Târătură… scrâşni din dinţi şi-şi trase sălbatic mâna din strângere.

– Doar aşa am putut să supravieţuiesc, zise ea retrăgându-se pe scaunul ei.

Câteva minute s-au privit unul pe altul, fără însă să scoată vreun cuvânt. Sabrina s-a ridicat de la masă, abia după ce mai terminase o ţigară; şi-a pus paltonul şi l-a privit pe Mihai pentru ultima dată.

– Cine te-a învăţat cum să supravieţuieşti? o întrebă el. Nu contează, a fost un profesor foarte prost. Cu moravurile astea uşoare nu faci decât să-ţi umpli carenţele din suflet pentru o perioadă scurtă de timp. E ca şi cum te-ai droga; pentru a suplimenta lipsurile, ai nevoie mereu de mai mult drog. Toate spiritele acestea aparent libere sfârşesc tragic prin a-şi conştientiza incapacităţile.

Ea se întoarse brusc, lovind oamenii de la masă vecină cu coatele în cefe. Păşea apăsat, iar sunetul produs de tocurile care i se înfigeau în parchet răsuna, în urma ei, nesigur. Ajunsă în faţa uşii de la ieşire, şi-a scos eşarfa din poşetă, fiind gata s-o pună din nou pe cap. Ar fi preferat oricând să îngheţe în ploaie, decât să retrăiască acele clipe monstruoase, care au marcat-o pe viaţă.”

Sigla pentru proiectul Pacea Verde din anul şcolar 2010-2011

Prolog (pentru „Olandezul zburător”)

ERWIN JANSEN urcă  pe scenă:

Am îndrăznit să stau treaz
Mai mult decât îmi era permis;
Şi chair de ciorile umpleau cerul de atlaz,
Eu am ţinut un ochi deschis.
Înghiţit de fum şi întuneric
Fost-am eu, şi alţii înaintea mea
Ce s-au socotit îndeajuns de vrednici
Să înfrunte noaptea grea.

Şi iată, pentru sfidare şi cutezanţă,

Călcarăm toţi în smoala de la ţărm.

Şi cum s-au ridicat aburii, am înghiţit un fir de aţă

Şi-am început să blestem.

Anevoios am înaintat, m-am lipit

De clăbucii fierbinţi. Cu mirosul pătrunzător

Şi cu întunericul alţii s-au contopit,

Eu am înfruntat realitatea obscură cu un ochi închis.

Atunci întunericul s-a crăpat
Şi dintr-o grotă răsări un catarg,
O umbră se opri din îngânat
Şi-şi întinse mâinile spre larg.
În întuneric fiind, îi vedeam lucirea fantomatică,
O corabie ce de-o veşnicie rătăcea…
Odată ce înfrunţi voia Domnului, fără frică,
Valurile şi moartea vor asculta porunca Sa.

Se făcuse precum poruncise, din brav căpitan

Şi echipaj iscusit, o gloată de fantome,

Din apă de mare, un fioros duşman,

Din „Olandezul zburător”, un misterios nume.

Profeţii spun că de te-ai urca pe navă,

Un suflet ai slava de blestem

Ce asupra ta va să se răsfrângă,

Să rămâi pe-acel schelet de lemn.

Lăudat fie căpitanul pentru stăruinţa sa!
Blestemat însă-o fost pentru nesocotinţa sa!

Căci doar dacă n-asculţi de valurile monstruoase

Şi de vântul ce pânzele-ţi smulge,

Domnul va condamna şi oase,

Şi păr, şi ochi, şi sânge;

În întuneric şi-n smoală te va arunca

Să-ţi navighezi veşnicia în chip malefic.

Şi de vei cere milă şi la Cer te vei ruga,

Niciun chip viu nu va face nimic benefic.

Îngrozit-am fost de soarta-acestui Zburător,
Şi m-am gândit la cum m-am răsculat…
Am părăsit acel ţărm, ruşinat,
Şi-am jurat să adorm la timp până-am să mor!
Amen.

Motivul muzicantului (Motivele artistului)

public doar un fragment!


Sunt obsedat şi să evit disonanţele. Din păcate, dacă reuşesc să fac asta în cântece, în ceea ce priveşte viaţa mea, nu pot să ajung la armonie. Exact cum am menţionat la început, am parte numai de alternanţe, sar dintr-o extremă într-alta. Nici personalitatea mea nu-mi este de ajutor, de atâtea ori m-am lăsat înşelat de ea şi-am ajuns să fiu terorizat de propriile-mi mustrări de conştiinţă. Acum câteva luni, am început o listă în care completez, aproape în fiecare zi, un cuvânt care să mă descrie; ea începe în această manieră: sincer, naiv, stângaci, vicios, persuasiv, indiferent, plictisit, gelos, solidar, romantic, brutal, tulburat, amuzant, agitat, original, ironic, disimulant…şi continuă aşa câteva pagini. Aş spune că orientarea comportamentului meu este incertă şi influenţată mai mult de factorii externi decât de cei interni.

Aceasta este dilema vieţii mele; deşi melodiile mele sunt foarte personale şi mă reprezintă în totalitate, eu nu ştiu cine sunt şi nici cu ce identitate mă prezint în cadrul societăţii. Oare amintirile, vorbele mele, sărutul de aseară mă fac ceea ce sunt? Eu nu mă recunosc; când mă uit în oglindă nu văd lucrurile acestea, văd doar o persoană confuză care nu se mai regăseşte după toate încercările de a se adapta cerinţelor societăţii.

Ideea de identitate porneşte de la conceperea şi reinventarea omului prin gândire. Personalitatea şi dinamica psiho-socială sunt definitorii în cultivarea unei identităţi, proces îngreunat de faptul că natura omului nu poate  fi apreciată decât în plan social, unde schimbările sunt frecvente, rapide şi neprevăzute. Iar pentru ca identitatea să fie una clară, personalitatea trebuie să rămână cu acelaşi fond, deşi forma este involuntar schimbată după factorii externi. Eu am ales să mă adaptez tuturor schimbărilor – care nu de puţine ori m-au împins spre compromis – şi mi se pare că mi-am pierdut eul în această vâltoare tulbure, am senzaţia că am deformat fondul principal. Şi chiar mai rău: în ultimul timp, mă simt din ce în ce mai obosit. Îmi simt fruntea încruntată şi buzele uscate, m-aş opri o secundă să mă uit în urmă după eul meu, rătăcit pe drumurile accidentate pe care am mers.  Dar mă simt împins de la spate de un demon, un demon anonim de a cărui identitate sunt la fel de confuz ca şi de a mea. Poate dacă voi afla cine este, voi găsi puterea să mă opresc; şi dacă nu, îl voi lăsa să mă împingă până în mormânt.

Mulţi şi-ar dori să ducă o viaţă lipsită de stresul cotidian ca şi a mea. Unde caut mereu să mă adaptez, rar întâmpin dificultăţi în relaţionarea cu diferite persoane. La prima vedere, par a fi caracterizat de indiferentism datorită uşurinţei cu care mă strecor în lumea altor oameni, şi datorită furtunoaselor mele dispariţii. Găsesc puterea să iubesc toate arcuirile elegante cu care au fost înzestrate femeile, rămânând totuşi cu gândul la una singură care m-a doborât, care mi-a inspirat desfătare şi fatalitate, amândouă în acelaşi timp.

Alţii m-ar socoti un pervers, un infam; ar spune că sucesc minţile fetelor de pe plaja din Vama Veche cu versuri mincinoase, ce nu duc niciodată la o finalitate, ci mereu la un alt joc al amăgirii. M-ar acuza de lipsă de tact, de misoginism, de incapacitetea de a fi devotat unei singure fiinţe, însă, în sinea lor, văd în fiecare dovadă de infidelitate o împlinire a unei libertăţi inaccesibile sufletelor lor închistate într-o capsulă de prejudecăţi şi dorinţe inhibate. Ori, niciunul dintre ei nu ştie că eu, de fapt, fug pentru ca acele domnişoare să rămână cu o amintire plăcută despre mine, să nu ajungă să vadă în mine o persoană nesigură de sinceritatea sentimentelor sale, un laş ce doar simulează un temperament stabil. Şi nu există poltron mai mare decât cel care îşi ascunde incapacităţile sub o mantie de curaj şi demnitate!

Deocamdată, nu sunt cel mai mare fan al meu. Şi dei din jurul meu nu-mi sunt de niciun ajutor, acum când sunr conştient de această gaură imensă din sufletul meu; îmi spun mereu că sunt un artist desăvârşit, că reuşesc să dau muzicalitate versurilor, fără să alterez caracterul lor de a se revărsa din profunzimea trăirilor într-un mod natural şi aproape haotic. Desigur, orgoliul meu are numai de câştigat; ca orice artist, sunt mândru de lucrările mele, iar faptul că lumea le apreciază este un motiv ca să continui, să perseverez, să ajung la ceva cu adevărat maiestuos. Dar, cu mine cum rămâne? Nu pot fi înlocuit de melodiile mele, deşi toate mă reprezintă şi se inspiră din realitatea mea… Realitatea care mă solicită din toate punctele de vedere. Deşi zgomotul este cel care mă caracterizează, simt că am nevoie de linişte mai mult ca oricând. Şi liniştea poate deveni o carceră, o cămaşă prea strânsă, pentru că ea are proprietatea de a-mi răpi şi singura imagine cu care mă prezint în faţa celorlalţi. Dacă mi-aş reduce chitara la tăcere, aş putea sfârşi tragic. Diletant de-aş fi fost, acest lucru nu mi-ar fi fost imposibil, pentru că aş fi putut oricând să mă întorc în domeniul meu de activitate. Altfel, dacă aş renunţa la muzică, aş rămâne doar cu nişte carenţe greu de suplinit, aş ajunge să-mi cataloghez lucrările finalizate ca fiind operele unui impostor. Un impostor ce a căzut dramatic în capcana contrafacerii realităţii.

Muzica, ca toate celelalte arte, porneşte de la o realitate, neverificabilă însă, şi îi oferă o profunzime mistică. Realitatea din muzică este, indiscutabil, ideală. Şi totuşi, în muzică mai mult ca în oricare artă, lumea confundă realitatea din lucrări cu realitatea cotidiană. Ceva în noi, ceva inconştient ne spune că trebuie să ne orientăm spre ideal, deşi acesta, prin proprietăţile sale, ne este de cele mai multe ori inaccesibil. Oare nu pe baza acestui sistem a apărut şi religia? Un ideal de care aveam nevoie ca să învăţăm să sperăm?

Memorable quote

„…prin faptul că autorul întruchipează pe rând nenumărate personaje, el trăieşte un număr considerabil de existenţe, şi deci îşi consumă propria lui karma într-un timp mult mai scurt decât restul lumii.” (Dan Bibicescu-Noaptea de Sânziene-M. Eliade)


Let’s Do It, Romania!
I write like
Edgar Allan Poe

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

A spus...

Tweet my tweeting twitter

  • "Şi tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ţi joci roulul infect, care oricum nu-ţi venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi." 5 years ago

Clickuieşte ca să primeşti mail-uri mişto, de la mine pentru tine, cu şi despre blogul ăsta fandosit!

Alături de 15 alți urmăritori

Subscribe:

Scurt, foarte scurt istoric


Caut o portiţă deschisă şi un şut în fund (de înaintare).

Banners

widget widget widget widget widget
Created by Roxanne Stump

Cine cauta,gaseste

  • 44,351 amatori
august 2016
M T W T F S S
« Sep    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

From around the world

free counters

Diverse

OURWORLD


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.