Da, fraţilor, sunt în criză. De timp, de inspiraţie şi de somn…poate. N-am murit. Cel puţin nu încă. Dacă se întâmplă să mă lovească vreo idee genială, o să dau un semn de viaţă.
Până atunci, las melodia pe care am ascultat-o yzi într-una:
…şi o chestie care se vrea, şi nu prea, haioasă. Enjoy.
De multe ori mă învinovăţesc de postmodernism
Dacă al meu câine va mirosi ceva putred, O să am grijă să rămână un secret. Toate schimbările astea m-au luat pe nepregătite – Nici nu mai încap în fotoliul meu preferat.
Ar trebui să gândeşti ceva mai rapid, pentru că ai intrat exact la mijloc, prietene. Nu eşti nimic mai mult decât o altă coloană vertebrală bună de îndoit. Cei mai bătrâni spun că ăsta ar fi sfârşitul nostru modern, sfârşit la care visăm de când Bush s-a aşezat comod pe scaunul de la Casa Albă.
Ar trebui să înveţi să te trezeşti mai devreme, pentru că o să vină ziua aia când telefonul n-o să mai sune cu melodia preferată, ca să te trezească.
Ar trebui să te duci mai des la doctor; n-ai de unde să ştii când o să ţi se urce aerele la cap.
Ar trebui să păstrezi vechile CD-uri; ştim cu toţii că viitorul e doar un trecut remasterizat.
Poate că e timpul să te gândeşti serios la oferta prietenului tău de a-ţi bate tălpile, în cuie, de podea, pentru că noile clădiri au început să dea semne de instabilitate.
Şi ar mai fi ceva. Ar trebui să luăm în considerare faptul că postmodernismul se prezintă sub forma unei femei cu dosul mare, şi, ca atare, trebuie să-i facem loc, să se aşeze comod ca să domnească liniştită. Lansez propunerea de a da foc tuturor scepticilor şi celor care nu cred în evoluţia asta superficială. Mă ofer să fiu prima care să testeze dacă flăcările sunt îndeajuns de fierbinţi…
Roxanne
-ro_blue.png)
Amatori de senzatii tari