E ciudată ideologia asta postmodernistă. Dar mai ciudate sunt personagiile care CRED că aduc o inovaţie atunci când evocă raţionamente demult îngropate sub molozul evolutiv. Ce dracu’, suntem oameni moderni cu prea puţin timp pentru filozofie! Vrem şi noi un castron de lucruri concrete!
Acum câteva săptămâni, am început să studiem poezia… Dacă cineva nu ştia, îmi plac poeziile la fel de mult cum îmi place o Cola caldă pe timp de vară. Bun. Inevitabil, am început cu mister Eminescu, (sex)simbolul poeziei româneşti: “literatura poetică română va începe secolul 20 sub auspiciile geniului său.” Poa’ să se scoale Maiorescu din mormânt şi să arunce cu roşii în mine, eu tot o să cred că idealismul eminescian este dus la extrem, şi nu de puţine ori mă duce cu gândul la un om…cu floricele roz în cap, dacă mă înţelegeţi. 
Am terminat cu el. Trecem la Bacovia. Şi poezia lui mă fascinează ca un cadavru în stare de putrefacţie. Şi n-am zis asta la întâmplare. Cred că el a distrus orice fărâmă de spiritualitate, care ar fi putut îndrepta câţiva indivizi spre calea cunoaşterii. A omorât orice speranţă. Încet, dar sigur; deh, stilul lui. Şi el mă duce cu gândul la un om…cu prea multe floricele negre în cap.
Oare chiar se merită să faci o obsesie pentru o anumită ideologie? Ăştia doi ar fi o dovadă bună că…da. Problema se pune în felul următor: când o persoană pune la bază un nou sistem de raţionamente, scapă din vedere faptul că, prin acel sistem, impune un anumit fel de a gândi, fără să ia în considerare stadiul în care se află societatea în acel moment. Mă întreb acum, câţi scriitori s-au gândit că se pot aduce contraargumente concepţiei lor? Desigur, satisfacţia a fost imensă când au văzut că munca le este recunoscută, dar poate satisfacţia să te facă să închizi ochii în faţa unei eventuale răsturnări de situaţie? Nişte egoişti. Aşa sunt scritorii, egoişti. După ce îşi văd templul clădit, nu îşi mai pun problema reedificării. Şi ce se întâmplă dacă lucrările lor nu satisfac cerinţele cititorilor? Apar alţi scriitori, cu idei noi, proaspete, pentru că, nu-i aşa?, evoluăm.
Bine bine, evoluăm. Şi până unde se va ajunge? Deocamdată ne-am oprit la postmodernism, care, văd bine, s-a instalat confortabil şi n-o să dispară prea curând, ca alte curente. Postmodernismul a satisfăcut cam toate capriciile omului secolului 21. A adus acţiunea liniară sau lipsa totală a acţiunii/logicii, a pus în prim plan moravurile uşoare, mizează din ce în ce mai mult pe pamflet şi pe folosirea jargonului, toate ducând la o lectură uşor digerabilă. Într-o societate capitalistă care n-are prea mult timp de meditaţie, este exact ceea ce are nevoie. Dar, oare, de asta ar trebui să aibă nevoie?
(În mod inevitabil, îmi amintesc de filmul “Idiocracy”)
TO BE CONTINUED…
)
.
E 1 Mai, si romanul sarbatoreste ziua muncii…NEmuncind. Una dintre misterele lumii.
Roxanne
-ro_blue.png)
Amatori de senzatii tari