Dacă nu poţi înghiţi, măcar digeră

Viaţa mi-a dat o durere de stomac. Continuă.

Nici măcar dicarbocalmul nu ar putea potoli aciditatea. Şi totuşi, care-i cauza? [Personal vorbind, la mine e şi un pic ereditar, pe linie paternă cam toţi au avut stomacul zdruncinat, ba chiar străbunicul meu a făcut 8 operaţii din cauza ulcerului, şi miraculos, trăieşte! ] M-am gândit că lucrurile pe care le înghit sunt de vină. Mulţi, mult prea mulţi mi-au zis că tocmai Cola pe care o ingerez în cantităţi impresionante e vinovată, dar eu prefer să mă gândesc la partea mai puţin plastică.

De înghiţit, nu înghit aşa de multe. Ba chiar am anumite pretenţii, anumite standarde şi principii care mă ţin departe de o gastrită precoce. Şi totuşi mă simt obligată să diger tumulii societăţii noastre. Nu îi simt, dar plutesc acolo în soluţia acidă, şi vizibil macină muşchii slăbiţi de atâtea amestecuri nesănătoase. Pe când unii ar mânca (rahat) cu foarte multă plăcere, eu mă simt, de cele mai multe ori, obligată să refuz, oricât de mare ar fi porţia. Glazura, spre exemplu, mă sprie cel mai tare, pentru că ar putea ascunde un eşec, un blat mai ars, o cremă ceva mai neomogenă. Din această cauză mă feresc de glazură, şi niciodată nu judec un produs după ea. Poate din această cauză am, de cele mai multe ori, reţineri la început, pentru că am nevoie de ceva timp de analiză ca să ştiu cum şi pe ce parte să înghit, dacă se ajunge la situaţia asta. Se mai întâmplă să înghit şi glazură, nu neg asta, dar de cele mai multe ori o scuip afară. Din păcate, nu întotdeauna la timp. Se mai întâmplă s-o diger, şi abia după ce îmi dă un junghi în stomac, o vărs afară.

Ambalajul spune multe, în ziua de azi, dar nu destule. Îţi spune atât cât să te amăgească şi să-ţi dea o iluzie deşartă în care să crezi până în momentul în care ajungi la concluzia că trebuie s-o verşi afară.

Gustatul rareori va produce neplăceri, şi dacă te pricepi atât de bine la produse şi ai stomacul ţeapăn, poţi trăi şi numai din gustat. Avantajul este că nu vei fi niciodată catalogat ca fiind pretenţios, ba chiar vei da impresia că eşti în stare să iei câte puţin din toate, chiar dacă nu se încadrează în preferinţele tale. Dar puţini trăiesc din gustat, şi trebuie să fii un pic superficial ca să reuşeşti. Pentru că gustatul nu-i acelaşi lucru cu înghiţitul. Dacă alegi să guşti, trebuie din start să te mulţumeşti cu puţin, şi de cele mai multe ori, de proastă calitate. Şi chiar când dai de ceva excepţional, niciodată nu-ţi vei permite să mesteci până la măsele. Îţi va rămâne pe limbă şi pe incisivi şi nimic mai mult, timp nu va fi niciodată destul ca să-i dai drumul pe esofag, pentru că doar gustând cât mai multe varietăţi vei putea suplimenta nevoia stomacului, pe care alţii, într-un mod mai selectiv, o fac mult mai uşor pierzând, într-adevăr, ceva mai mult timp cu digeratul.

Înghiţitul nu este întotdeauna urmat de digerat, însă digeratul va presupune un oarecare înghiţit. Majoritatea alege să înghită. Asta, desigur, după preferinţe, pentru că oricât de slabă ar fi pregătirea teoretică, mereu se va pune problema unor preferinţe. Alese sau nu în mod sistematic, preferinţele vor face trecerea de la “asta da” şi “asta nu”, oricât de ridicole sau lipsite de orice fel de argumente solide ar fi. Aici este punctul unde apar conflictele, şi ele vor continua atâta timp cât cineva va riposta cu îndârjire, fără a avea un bagaj de cunoştiinţe prea bogat ca să se justifice.

Înghiţitul poate fi făcut în mod gândit. Dar presupune ceva mai mult decât nişte preferinţe plastice. Aici este nevoie de anumite principii, de credinţe şi concepţii justificate care să dea acea aură de sistematică. Desigur, acest fel de a înghiţi este şi cel mai periculos, pentru că puţini îl înţeleg, iar majoritatea îl vede ca pe un moft. Însă partea bună este că abia acum îţi poţi permite să digeri liniştit.

Faptul că mulţi îşi permit să înghită uşor este o adevărată slăbiciune de care minţile manipulatoare profită din plin. Dar acest înghiţit nu dă prea multe dureri de stomac, pentru că puţini dintre aceştia se preocupă de ce înghit. Şi chiar această preocupare este cea care macină defapt stomacul.

Tu ce înghiţi?

O generaţie nu atât de degenerată

Mult timp n-a trecut de când m-am despărţit de copilărie. Şi totuşi, mă găsesc acum, în prag de 17 ani, şi mă simt atât de bătrână şi atât de old-school. Lumea e într-o continuă schimbare, şi, nu ştiu cum, dar am ajuns şi eu ca babacii mei să zic: “…pe vremea mea…”

Trece timpul. Nu mă luaţi în serios.

A trecut un pic mai mult de jumătate de an de când am scris primul meu post pe acest blog.

Am învăţat, în acest timp, câteva şiretlicuri. Am învăţat că nu trebuie să te aştepţi ca prea multă lume să te citească. Am învăţat că…nu poţi schimba prea multe lucruri doar aşternând câteva cuvinte virtuale.

Am auzit, de unii, care şi-au deschis blog şi s-au bazat doar pe prieteni şi pe click-urile lor, pe “faima” şi “renumele” lor; cei care îi citesc, accesează blogul doar pentru că este vorba de acel “X”.

La mine, well, nici măcar prietenii nu mă citesc. Şi totuşi, am strâns până în momentul de faţă  4 621 de vizualizări (probabil unice), cu măcar 20, dacă nu şi 40-50, uneori 100 pe zi. Am observat oameni care au revenit. Am auzit de unii care îşi omorau plictiseala cu poveştile mele aberante.

Am mai strâns şi 115 comentarii la 57 de posturi, cu 12 pagini încadrate în 5 categorii mari şi late, etichetate cu 313 tag-uri.

Unii mi-au spus că scriu lucruri drăguţe. Alţii mi-au zis că au rămas surprinşi.

Un lucru am aşteptat, dar din fericire realitatea m-a pocnit repede: am vrut ca măcar câteva lucruri scrise aici să rămână. Dar, uite, blogul e doar blog, n-are nimic special şi nu transmite nimic, defapt, oricât de mult s-ar dezvălui pe sine autorul. Ce e scris, e doar scris pe aceste pagini virtuale, şi nu se întipăreşte nicăieri. Nimănui nu-i pasă; e doar interesant, de actualitate, amuzant, şi ocupă cele 5 minute pe care cineva şi le acordă după ce a gătit, a citit o carte sau a făcut o tură în jurul parcului. Cum zicea un tip la ‘Parte De Carte’, blogul nu e literatură ca să influenţeze. Numai articolele informative atrag, într-un mod mai special. Articolul meu cu ‘cioara fantastică’ a adunat singur 910 vizualizări, depăşind detaşat pagina mea de introducere, cu 192 de vizualizări nenorocite. La fel şi articolele despre The Who, despre Ziua Zero de la B’Estfest, despre Free Hugs Day în Tulcea, despre Cătălin Ionuţ Florea, au depăşit cu mult articolele care aveau o încărcătură mai semnificativă, şi oarecum filozofică, cum ar fi E o diferenţă, bă boule, A trăi într-un oraş mic: cui îi pasă?, I will battle for the sun and I won’t stop until I’m done, Ceva gânduri revoluţionare dar nu prea mobilizatoare, Toma Necredinciosu’, Gigi Contra şi cele 3 tipuri de tupeu, De-ar fi vorba numai despre mâini aspre, Sunteţi nişte oameni prea tragici pentru gustul meu, The pros and cons of plastic, Teoria memoriei condiţionate, Un microcostum, Veniţi, disecăm creieri!…

E o lecţie bine învăţată, dar pur şi simplu nu mă pot abţine, şi acum, când jumătate din creierul meu este atent la sărbătoarea de comemorare a lui Jakco, mi-a venit o nouă idee în legătură cu superficialitatea cu care ne tratăm unii pe alţii. Dar asta în viitor.

Un lucru e cert, I’m here to stay. Şi nu se ştie dacă voi renunţa, pentru că acesta este unul dintre puţinele lucuri de care m-am ţinut şi care par să fie durabile. Fie că mă citeşti, fie că ai intrat aici doar ca să-ţi lăfâi orgoliul, eu rămân în câştig pentru că o parte din goal-ul meu s-a împlinit.

Peace.

Rămân plodul vostru ciudat. Oricât de mult aţi vrea să scăpaţi de mine.

Music Video: art…or ba?

WARNING! This post may contain a large number of videos, therefor it may take sometime to analyze it completely.

A fost odată o zi frumoasă, chiar frumoasă dar nu cum mă aşteptaaaaam

Cu întârziere, un mic round-up al evenimentului “Free Hugs” desfăşurat, în acest an, şi în Tulcea.

În primul rând:

WOW, GLUMEŞTI? CHIAR A AVUT LOC!!!

Da, oameni buni, incredibil da’ adevărat!

A fost chiar surprinzător, la început. Să vezi o mulţime de peste 50 de oameni adunaţi, toţi cu baloane colorate şi pancarte (Evident, la fel de colorate), gata să împartă în stânga şi în dreapta îmbrăţişări. Cel puţin teoretic.

Spun teoretic pentru că ideea de “a da îmbrăţişări necunoscuţilor” a rămas, doar idee. Practic a fost un fel de socializare între licee. Sau cel puţin, asta se intenţiona să fie. Şi, după cum era de aşteptat, s-a pus şi problema rivalităţii Spiru-Moisil şi cineva, nu ştiu cine, s-a gândit că ar fii drăguţ ca cei din Moisil să se îmbrăţişeze cu cei din Spiru.

Am fost DEZAMĂGITĂ! La un moment dat am început să urlu şi să le spun organizatorilor că ar fi timpul să plecăm pe traseu. Da’ ce? Aveau ei urechi să-mi audă înjurăturile? Ei o ţineau cu strânsul într-un cerc şi cu pozele şi cu baloanele şi…Doamne, era groaznic!  Juan Mann a îmbrăţişat oamenii din Mall!!! Ideea acestei mişcări este să umbli de bezmetic pe stradă cu un zâmbet tâmp pe faţă şi să îmbrăţişezi pe oricine îţi iese în cale.
Dar ca să nu fie totul pierdut,  Moisilu’ s-a mobilizat şi a plecat în cercetare! DA! Noi n-am vrut ca acest eveniment să fie aşa, doar de ochii lumii. Ne-am înarmat cu nişte voie bună (poate prea multă voie bună) şi am pornit pe faleză în căutare de victime!

Aici, alte probleme:

OAMENI, E DOAR O NENOROCITĂ DE ÎMBRĂŢIŞARE!

Amintesc, în primul rând, de cei care au fost mai mult decât încântaţi de idee. Cu aşa oameni, mai mare plăcerea să trăieşti! Nimic mai mult decât nişte zâmbete cu braţele larg deschise. Cei care se ocupă de măturatul străzilor chiar ne-au rugat să-i îmbrăţişăm. : )

Apoi, amintesc de cei care erau “pe interes”. Atât cei care primeau îmbrăţişări, cât şi cei care dădeau îmbrăţişări. Da, unii oameni au crezut că aceste îmbrăţişări au o oarecare tentă sexuală. Şi nu s-au sfiit să…pipăie, să scoată sunete ciudate, ş.a.m.d. Alţi voluntari considerau că trebuia să îmbăţişeze numai persoane pe “placul lor”. Bine, nici eu nu sunt de acord să îmbrăţişezi vreo minoritate care miroase urât, dar care-i problema în a îmbrăţişa o bătrânică simpatică? Nuuu, trebuie îmbrăţişaţi numai cei cara arată bine şi miros a părfium ChoCho Şanel.

Şi am vrut să-i las, totuşi, la sfârşit pe…nici nu ştiu cum să le spun. Hai să le zic angajaţi de la electrocasnice. (De ce? Pentru că niciun angajat de la electrocasnice nu a vrut o îmbrăţişare. Prin urmare, dupa cum mă şi aşteptam, sunt nişte oameni trişti. Şi dacă tot am tras această concluzie, prefer să-i numesc pe toţi, pe absolut toţi [incluzându-i pe toţi, adică toţi toţi + cei de pe stradă) cei care au refuzat îmbrăţişările "angajaţi de la electrocasnice", ca să nu le spun ţărani beliţi.) Care-i treaba cu aceşti anagajaţi? Ce să fie dom'le! N-ai cu cine! Se uitau la tine de parcă i-ai fi rugat să te împrumute pentru zece ani cu 234 de milioane de dolari.

Dar dacă nu te afectează aceste mici impedimente, poţi concluziona că a fost o zi drăguţă. Eu una, aşa consider.

Mai vrei? Cumpără viitorul număr al ziarului Moisil-Zone, ultimul din acest an şcolar! (Numărul 6). NU COSTĂ MULT! Doar un leu.

Acum scriem istoria. Eşti liber să susţii. Eşti liber să fii indiferent. Dar ţine minte: dacă nu te implici, nimeni nu-şi va aminti de tine.

Poze? Vrei poze? Na poze. : |

În curând, un album complet pe PhotoBucket. Check any update : ).

Chiar mai repede decat ma asteptam:

http://s376.photobucket.com/albums/oo208/roxannetrohmaniac/Free%20Hugs%20Day/

See them all

Ceva gânduri revoluţionare, dar nu prea mobilizatoare

Watch in High [fucking] Quality

România este cunoscută ca fiind ţara care şi-a omorât conducătorul.

România bagă intrigi şi îşi vâră nasul în treburile vecinilor de peste Prut. În România se vorbeşte de o cenzură, un fel de limitare a libertăţii de exprimare, tocmai pentru că majoritatea articolelor de orice fel, melodiilor, ş.a. sunt ofense la adresa conducătorilor statului. România dă naştere unor minţi criminale. România are cei mai încăpăţânaţi bătrâni din toată lumea. În România, toţi comentează politica, fiecare se crede mai deştept decât altul, întotdeauna există o alternativă mai bună. Ciudat, dar cred că în România sunt cei mai nehotărâţi oameni: aleg o dată, şi peste câteva luni se plâng de alegerea făcută şi îşi jură că la anul nu se va mai repeta.

Cu inima uşoară, se poate conchide că România s-ar clasa pe un loc onorabil în topul celor mai revoltate ţări. Topul ţărilor cu cei mai împotriviţi oameni. Cel puţin, până acum.

În curând, femei şi bărbaţi de toate vârstele îşi vor lega capetele cu câte o panglică colorată, îşi vor trage câte 3 linii de acuarelă pe fiecare obraz şi vor urla în gura mare că e timpul revoluţiei. O secundă, staţi un pic! Oameni buni, ce Dumnezeu faceţi?

Grămezi de bătrâni se adună în parcul central şi vorbesc de cât de rău ne merge cu noua guvernare, cu noua reformă şi de cât de bine era “pe vremea răposatului”, în timp ce mai aruncă un zar şi mai iau o gură de palincă românească. Scopul discuţiei lor…păi nu prea există vreun scop. Vorbesc ca să treacă timpul. Nimic nu-i mobilizează să ia coasa în mână şi să tragă o fugă până în faţa primăriei şi să-şi verse năduful.

Părinţii au întotdeauna ceva de obiectat. Pe vremea lor nu era atâta desfrâu. Pe vremea lor nu se umbla cu părul în toate culorile. Sunt vizibil revoltaţi împotriva postmodernismului. Şi de ce nu iau vreo măsură? Puştanii care umblă cu hainele jumătate rupte, mari ghengstări ai secolului 21, sunt copiii lor. Grupul de fete de la marginea străzii care îşi ridică, din când în când, fustiţa să mai oprească o maşină sunt tot copiii lor. Depresivii, cei care sunt la un pas de a-şi da drumul de la geam sunt, şi ei, copiii lor. Toţi cei care se cred satanişti sau atei, barosani sau bazaţi, sunt copiii lor. Şi ce fac ca să-şi ajute copiii? Nu vreau să zic că dau apă la moară, dar nici că fac ceva ca să-i împiedice s-o ia pe drumul greşit.

Tânăra generaţie este viitorul. Tânăra generaţie este, probabil, cea mai revoltată, cea mai anarhistă categorie de vârstă. Regulile îngrădesc libertatea. De aceea, orice mecanism care funcţionează în baza unor reguli este ‘cââââhh’. Începând cu şcoala şi cadrul familial, şi terminând cu biserica. Privind însă lucrurile mai în amănunt, iese la suprafaţă faptul că această împotrivire este nici mai mult, nici mai puţin decât…(hold your horses)…o modă. Da, oameni buni, e un adevărat T-R-E-N-D să fii anarhist şi să faci semnul ăla, un A într-un cerc, pe toţi pereţii. E cwl să zici tuturor că tu te ¤#&/!? pe ele de reguli.

Dacă şi-ar ridica cineva fundul ăla mare şi gras din fotoliul din faţa televizorului şi ar striga: “Viva la revolution!”câţi i s-ar alătura şi ar porni o revoluţie împotriva analfabeţilor care ne conduc ţara? Să vă zic tot eu?

Si daca nu de aici,atunci de unde?

In primul rand, va anunt ca maine, 27 Aprilie, este ziua fratelui meu :”> [de nume ] din Chicago, “micul” Patrick Stump. Bosorogu’ face 25 de ani.

Un geek foarte talentat, cu o voce extraordinaraaa [pacat ca nu canta jazz], Patrick este tipul durduliu care face o groaza de muzica. As fi vrut sa-i dedic o pagina pe blog, dar timpul nu mi-a permis. xD Puteti sa vizitati saitu’ lui amintit mai sus.

In al 2-lea rand, mi-am deschis un photoblog: Un Nenorocit De Photoblog.

Bine, e inca la inceput. Promit sa-l mai dezvolt!

Pana atunci, pace voua : ) >-

si nu uitati: daca cafeaua e prea amara si nu mai ai zahar in casa, trage o fuga pana la magazin!