De făcut o alegere:

Vreau să particip la o expoziţie (cică dă bine la dosar) organizată de Biblioteca Judeţeană, cu ocazia zilei lui Constantin Brâncuşi, şi am de ales între două desene. Dilema este că…nu mă pot hotărî, aşa că o să am nevoie de o ţâră de ajutor. Avem aşa:

Primul desen: Şi al doilea:

(desenele sunt, defapt, mai mari. Acestea reprezinta un detaliu)

Condiţii şi efecte

Satnga: Flavia ; Dreapta: Eu.

Ce ziceţi dumneavoastră de asta?

Dacă, defapt, Pământul se învârte în jurul Soarelui, şi fiecare rază aterizează în buricele noastre? Avem tot dreptul să ne fudulim cu privilegiile astea, şi, de ce nu?, să ne permitem să ne considerăm ca fiind unici în univers; departe de a fi lamentabili, discutăm liber despre un subiect delicat, care stă, în tot cazul, la temelia societăţii. O problemă care, de-a lungul timpului, a dat naştere la mii de controverse, a întunecat milioane de creiere şi a vărsat sute de milioane de litri de sânge. Şi, ciudat sau nu, continuăm să ne îndoim la fiecare bătaie a vântului.

Asta nu e religie, e adevăr.

Dar de asta ce ziceţi?

Dacă, defapt, nu ştim cine suntem? Dacă ceea ce credem noi că suntem este…eronat? Am putea, foarte bine, să fim doar nişte marionete, goale în interior, care au măştile lipite cu prenandez. Dar, din nou, ne agăţăm de acelaşi pretext prin care susţinem că avem răspunsurile la toate întrebările.

Ăsta nu-i ideal, e perfecţiune.

Dar dacă, domnule, nu există ideal? Dacă există perfecţiune? Dacă lumea este tocmai perfectă pentru că are atâtea imperfecţiuni? Scuzele, văicărelile, plânsul de milă — le tolerăm numai pentru că suntem adevăraţi filantropi. De altfel, le practicăm pentru că suntem nişte demenţi, pentru că ne place să ne auto-mutilăm, psihic vorbind. De ce n-am socoti perfecţiunea ca fiind tocmai ce, până acum, consideram imperfect şi infam?

Ăsta nu-i un vis, e realitate.

Dar staţi, că mai este.

Dacă învăţaţii noştri ar fi, în esenţă, nişte filistini abjecţi? Ei îşi storc creierii să priceapă mecanismul de funcţionare a societăţii, asudează pe caiete măzgălite în întregime şi mor săraci şi singuri, neîmpăcaţi, pentru că au impresia că nu şi-au îndeplinit misiunea pe care soarta le-a hărăzit-o. Pe de altă parte, cei aşa-zişi săraci cu duhul au creierul odihnit, dorm ca nişte buturugi şi mor bucuroşi, fără să-şi facă vreun complex, cum că nu s-au împlinit, pentru că, la urma urmei, habar n-au ce vreau de la viaţă şi nici nu se sinchisesc să o înţeleagă. Mor râzând, cu gura larg deschisă, căci a lor este împărăţia Cerurilor.

Este asta, domnule, corect? Se poate ca cel mai mizantrop dintre mizantropi să se integreze, fără probleme, într-o societate care ii repugnă?

Dar, definiţi-mi, înainte de toate, termenul “corect”.

Asta nu-i veste, e poveste…

[We're all gonna die...]

Până la urmă, ce am voie să fac?

Vorbim liber de faptul că nu trebuie să ne lăfăim în borşul altora…Şi totuşi, cine a murit de grija altuia? Prostul sau măgarul?

Mulţi susţin sus şi tare că n-ar trebui să ne preocupe viaţa altora. Şi totuşi, câţi dintre ei fac asta? Nu spun de român, în general, omului îi este proprie curiozitatea care a omorât pisica. Avem aşa:

1. Bârfa, sfânta taină a bârfei. Ce-a făcut, ce-a dres X şi Y, şi mai ales CUM a făcut-o. Adevărat, neadevărat, sună bine, ne place, şi hei, nu poţi nega asta! E una dintre realităţile care chiar nu pot fi negate. Nici atunci, nici acum, şi nici în viitorul apropiat. Bârfa uneşte oameni care ai fi zis că nu s-ar fi găsit niciodată (duşmanul duşmanului meu e prietenul meu ). Şi râmâne totuşi în chestiune faptul că o facem din răutate. Sau din răzbunare. Din punctul meu de vedere, ar putea umple alea 10 minute dintre o glumă bună şi o discuţie serioasă.
2. Strada este câmpul de luptă a celor care poartă de grijă altora. “Ce faţă ai!” “Ce păr ai!” “Bă, (nu ştiu cum)” “Ai număr de telefon?” Persoane pe care nu le-ai văzut niciodată, persoane care la rândul lor habar n-au nimic de tine, şi care totuşi găsesc amuzant acest sport de a te lega de cineva pe stradă.
3. Există cazuri în care unii se interesează de viaţa altora. O necunoscută pentru persoana în cauză. Şi râmâi şocat când vezi câte lucruri ştie, fără măcar să fi făcut cunoştiinţă cu tine vreodată.

Toate aceste gânduri mi-au trecut prin cap după ce o tanti s-a luat de mine şi o concetăţeancă, pentru că râdeam prea tare în noua noastră piaţă civică . “Mă scuzaţi, da’ râdeţi atât de tare că se aude şi în partea cealaltă. Unii copii încearcă să doarmă…” În primu’ rând, stimabilă tanti, e un loc public, şi am impresia că am voie să râd cât de tare pot. În al doilea rând, nu poţi afirma că mă “caţăr şi mă distrez” doar pentru că stau invers pe bancă ca să nu mă bată soarele în ochi. Şi în al treilea rând, şi cel mai important, nu ţi-ai adus, handicapato, copilu în parc ca să doarmă! Dacă vroiai să-l culci calumea, îl ţineai acasă, îi dădeai o jucărie şi gata. Nu vii în mijlocul parcului, unde e fel de fel de lume (ca mine) şi unde copii vin ca să se dea cu bicicleta/rolele/etc. Mă, da’ prost trebuie să fii!

Uite, pe mine tocmai prostia mă enervează. Şi nu orice fel de prostie. Mă enervează proştii fuduli, care nu văd că intelectul lor este comparabil cu cel al propriului animal de companie, şi se dau mari filozofi şi cunoscători ai comportamentului uman. Azi mă uitam la TeVeu când blocul meu se zgâlţăia destul de tare din cauza cutremului (dat fiind şi faptul că stau la etajul 7) la “Serviţi, vă rog!” şi nu din întâmplare. Tocmai pentru că era şi Simona Se(x)nzual. Şi, încă odată a reuşit să dovedeacă cât de proastă e, ca să fiu mai rude . Foarte frumos, să te duci să mulgi vaca încălţată în pantofi cu toc de zece; nu ştiu care era vaca încălţată . Să pui nişte puşti să adune fânul în locul tău, cu toate că emisiunea riscă să fie amendată din cauza noii legi care specifică faptul că este interzis să pui un minor să muncească (dar de hibele acestei legi o să vorbesc altă dată). Să zici că ceilalţi care muncesc de la 6 dimineaţă freacă menta. Să stai cu curu’n sus, când ai atâtea de făcut. N-am văzut o dovadă de impertinenţă atât de crasă de când mă ştiu! Teoretic, ştiu că sunt astfel de ‘poame’ care se fofilesc şi care găsesc o scuză pentru orice gafă făcută. (Să vedem ce scuze are mă-ta pentru gafa pe care a făcut-o când te-a născut, nenorocită mică. ) Dar practic, încă nu văzusem să se aplice. Am întâlnit multe persoane care nu ştiu să se rezume la propria cratiţă, şi încearcă marea cu degetu’, poate-poate se pricep şi la asta. Şi-o dau în bară, evident. Au impresia că le au cu scrisu’ şi abureala, şi hop îşi deschid blog. Au impresia că au voce, şi hop să cânte când se nimereşte o chitară prin preajmă. Au impresia că au talent actoricesc, şi hop la teatru. Şi este cu atât mai rău când se găsesc unii care să le sufle în borş fără să aibă vreun motiv întemeiat. “Ah, ce frumos scrii! Ah, ce amuzant eşti! Vai, ce te pricepi!” Pupincurism veridic, şi asta strică cu atât mai rău personalitatea individului pentru că îi oferă iluzii deşarte şi nefondate. Părinţii ar trebui să fie cei care să-i ia de o ureche de la o vârstă fragedă şi să le arunce adevărul în faţă. Şi este şi mai rău când părinţii alimentează acest rateu evident, şi inevitabil se ajunge la situaţia în care individul cedează psihic, pentru că în ziua de azi nu sunt căutaţi proştii fuduli, ci doar oamenii pregătiţi şi dotaţi, şi se izolează ajungând la o concluzie pripită că n-ar fi bun de nimic. Dar asta se întâmplă în cazurile fericite. În mod normal, firul vieţii curge în continuare, individul continuă să se fudulească cu ce nu ştie, ajunge vedetă porno, dar în acelaşi timp absolvent al facultăţii de…să zicem jurnalism. Multe se cumpără în ziua de azi, şi nu ai nevoie de MasterCard. Un zâmbet plastic azi, o pupincureală mâine, o ieşire în oraş, şi aşa îţi câştigi plastic-friends, care vor fi întotdeauna acolo ca să-ţi zică cât de bine te pricepi la nişte lucruri care vizibil te depăşesc. Veaţa ie roz, o s-ă ajung preşedi’ntele USA şi o sămi i-au un ciwawa. D-ar continui s-ă catapulchez, zice-ţi şi voi.

[Dovadă evidentă că şi eu mă lăfăi în borşul altora. ]

Ce-am făcut? Top Five

Ce-am făcut? Nimic. Şi nimic ar fi fost ceva, dacă ar fi făcut diferenţa. Cum nimeni nu face nimic, eu cu ce sunt mai specială decât ceilalţi?

Uite, ca să fac ceva, îţi arăt ţie, devorator însetat care riscă să mă mănânce dacă în 5 minute nu sunt perfectă, neşte Top Faivuri:

Top Faiv Culest Ghaiz-Gheals

5. Jason Darr

Neah, nu-i un tip cunoscut.  E canadian, şi e front-man-ul trupei Neurosonic, o trupă de care poate n-ai auzit [trupă care a murit după abia un album (genial).RIP.] Ce-l face pe Jason atât de tare? PANA, cred că e singuru’ care nu s-a jenat s-o atace, aşa, la sânge, pe don’şoara Aşli Simpson (fătuca “talentată” a lu’ papa Joe) într-o melodie [vezi *So Many People*]. So’ luat de lip-syncu’ ei, so’ luat de nose job-ul ei, so’ luat de faţa ei, so’ luat de penibilitatea ei, într-un mod atât de subtil, încât e de mirare cum [hei, uite, scriu postul ăsta chiar de ziua bisexualului ăla xD] Pete Wentz, moartea oricărei emoide minore, o’ făcut scandal şi Jason, stai să vezi, Jason lo’ atacat şi pe tipu’ ăsta care so’ mozolit cu juma’ de Decaydance:

“Anyone silly enough to believe I was serious about the comment has no sense of humour. The song is tongue in cheek… meant to blow off steam about a subject that is laughable at best.”

4. Joan Jett

Cred că e cea mai tare tipă din lume. E de ajuns să asculţi *I Love Rock’N'Roll* [Dăăăă, originalu', nu făcătura lu' Britney] şi *Crimson And Clover* şi să te uiţi la ceva videoclipuri cu ea, şi ajungi la concluzia asta.

3. Eddie Vedder

Pe numele său adivărat Edward Louis Severson III, Eddie şi-ar merita locul ăsta şi pentru his awesome voice! E solistul trupei Pearl Jam, o trupă de trupă [scot nou album în septembrieee] şi uită-te şi tu cât de bine se ţine la 44 de ani!

2. Dave Grohl

Un tată pe care mi-aş fi dorit să-l am. Solistul trupei Foo Fighters, fost baterist Nirvana, Dave e amuzant, e tare, ce mai!

1. Adam Sandler

Pentru că toţi ştiu că mi se pare cel mai tare. Ar fi bun şi de cântăreţ.

Top Faiv Songz Stăc in Iour Hed

5. Aerosmith – Jaded

4. Powderfinger – Long Way To Go

3. The Enemy – No Time For Tears

2. Oasis – Champagne Supernova

1. Blue Oyster Cult – Joan Crawford

(acest top riscă să se schimbe MĂCAR din săptămână în săptâmănă, aşa că acesta e orientativ)

Top Faiv Best Muviz

5. Little Nicky

4. The Green Mile

3. Bowling For Columbine

2. High Fidelity

1. Armageddon

Uhm, hai gata! m-am plictisit. Uite, am făcut ceva, na, ca să n-ai ce să-mi zici. De o oră mă chinui să scriu asta! :  |

A, pun pariu că nu te-ai prea văzut p’aci  :>  :

De ce vreau sa schimb lumea…

“Superman’s dead.”

Dar eu nu sunt aici sa fac pe Superman. Si nici n-am de gand sa salvez lumea de la un colaps iminent. Nu, nu voi rezolva criza economica si nici nu voi opri razboaiele. Topirea ghetarilor nici nu figureaza in ‘my-to-do-list’, iar asteroidu’ mi se pare prea departe ca macar sa ma gandesc la el. Nu voi face ca manelele sa dispara, si nici nu-l voi scoate pe Osama Bin Laden din ascunzatoare. Nu voi ieftini petrolul si nici nu voi interzice tigarile si bautura alcoolica. Nu o sa cumpar paine pentru sarmanii din Uganda, si nu o sa salvez ursii panda de la extinctie. E valabil si pentru tigrii bengalezi.

Cat de urat din partea mea… Pe naiba! Cine sunt eu? Cat de mult inseamna cuvantul meu pentru voi? Cat de mult va afecta natura daca doar eu sortez gunoiul pe categorii?

Nu vreau sa schimb nimic. Nici macar nu vreau pacea mondiala ca si concurentele la Miss World. De ce? Pai, consider ca asta e mersul normal al lucrurilor; e absolut normal sa infruntam problemele acestea…

Si totusi…cum vreau eu sa schimb lumea? Well…vreau sa ajut lumea sa treaca prin incercarile acestea cu fruntea sus. Vreau ca demnitatea, curajul si vitejia sa fie niste virtuti pe care orice om sa le posede. Vreau ca lumea sa nu mai fie superficiala si sa puna pret pe ce e inside, nu pe ce e outside. As vrea ca lucrurile marunte sa capete o insemnatate uriasa. Imi doresc ca lumea sa gaseasca placere, satisfactie in lucruri ca si muzica. Ca mine.

Vreau ca tintele sa se ridice sus, si sa nu fie afectate de criza economica. Vreau ca lumea sa piarda timpul creeand, compunand; si nu pentru faima, pentru sufletele lor. Sa se zbata, pe buna dreptate, pentru o cauza nobila pe care o sustin.

Vreau sa-i fac pe cei care ii intalnesc sa vada calitatea inaintea cantitatii. Nu sunt eu mare invatata, nici filozoafa, si nici eu nu respect in totalitate normele pe care le sustin. Singura chestie este ca stiu ce ar fi bine sa fiu, sa fac si sa-mi placa. Spre deosebire de altii care habar n-au decat bautura, droguri, petreceri, bani aruncati pe fereastra, cersit, orgii si alte lucruri deplorabile si demne de mila de genu’ acesta.

Pe cei care au cazut, vreau sa-i ridic mai sus decat au fost ei vreodata.

De ce?

Pentru ca eu inca mai cred in oameni. Si in puterile mele.

Ok, cred ca am luat-o pe aratura in ultimul timp. Prea mult ma complic cu tot felul de probleme existentiale. Bine as face sa-mi vad de oile mele; asa ca am si eu complexele mele :”>

Dar uneori…pur si simplu, simt nevoia de a face o schimbare. Uhmm, poate o s-o fac in macar ten years time.

Si daca tot mi-am amintit de o intrebare pe care mi-a adresat-o un coleg:

“Daca te-ai trezi intr-o dimineata si ai fi ceea ce ti-ai dorit dintotdeauna, cine ai fi?”

Eu am raspuns in 3 secunde: “Proprietara unei case de discuri. Bine, nu in Romania.”

Din seria: ‘Ce ne ocupa timpul liber?’

„We call it showbusiness, baby!”

Daca ar fi sa arunc o privire in lista de messenger, as gasi macar 5 statusuri de genul: „Film-busy”, „@ movie”, „dnd film” , „nu deranjeatzi – Taaaaaaaaaaaci- ma uith la film”.

As trage concluzia ca romanul este un devorator de filme. Un adevarat T-Rex pentu Hollywood. Si nu cred ca ma insel. Cam toti cauta nume de filme noi (pe cat de ilegal posibil) pe care sinapsele lor neuronale ar putea sa le rumege. Si nu e rau, nu e rau deloc.

Daca ar fi sa aduc vorba de copy-right…well…nu sunt in masura sa comentez, pentru ca si eu practic acest „sport” ceva mai ilegal. Asa ca aduc vorba de genurile de film pe care romanul sadea le prefera.

• Filme de actiune. Steven Seagal, Chuck Norris, Jason Statham…si altii. Eu sincer, le urasc. Nu-mi plac filmele de actiune, decat daca au un subiect oarecum interesant. Deobicei personajul principal este „barbatul invincibil”, care stie kung-fu, karate, kick-boxing, etc,etc si reuseste sa-i bata pe toti tipii rai. Daca subiectul este politic, lupta devine din ce in ce mai incinsa.
• Drame. Bocete, despartiri, povesti tragice demne de mila, facute sa faca orice femeie sa verse 2-3 lacrimi in batista. Singurele drame care ma impresioaneaza, oarecum, sunt cele despre copii, orfani, handicapati, care sunt verosimile. Si poate si cele in care nu este vorba despre vreo dragoste pierduta sau mai stiu eu ce. In rest, povestile exagerat de tragice…imi insufla mila fata de cei care au facut parte din cast-ul filmului.
• Comedii. Daaaa, 10 puncte de la mine! Comedii-drama, comedii tipic americane, pur si simplu le ador. Sunt unele gen „Little Nicky”, „Meet The Fockers”, „Tropic Thunder”, „Zoolander” si poate „Austin Powers” la care as putea sa ma uit la nesfarsit. Multi zic: „Cum te poti uita la tembelii astia care se maimutaresc?”. Mie imi plac. Umorul este ceva rar in ziua de azi, si a face un om sa rada…mi se pare o adevarata arta. Jerry Seinfeld este un ‘god’ al comediei, serios ). Insa comediile horror mi se par dezgustatoare.
• Horror. Sunt mai multe categorii de filme horror: horror horror, horror psihologic, horror…obisnuit. Ok, aceste categorii le-am facut pe loc. Am renuntat la ele pentru ca pur si simplu nu mi se mai par horror. Doar „The Silence of The Lambs” si „The Shining” mi se par intr-adevar reusite.
• Sci-fi. Monstruleti de pe Marte, nave spatiale, lupta dintre oameni care reprezinta binele si extraterestrii care reprezinta raul. Sincer, unele imi plac. Dar pot spune cu mana pe inima ca NU am urmarit „Starwars”. Nici „Statrek” nu mi se pare interesant. Insa de ceva timp urmaresc serialul „Stargate SG-1″, care m-a…captivat. Pare cat de cat mai realist.
• Politiste. Crime, investigari, imbarligaturi. Genial. Oameni destepti, martori mincinosi, criminali sadici, o reteta de succes. Filmele politiste chiar sunt adevarate capodopere.

„E mult mai usor sa te uiti la un film decat sa citesti o carte.” Am auzit asta de cateva ori. Nu poti compara valoarea unei carti cu valoarea unui film. Cultural vorbind. Dar si filmul, ca si cartea, este un mod de exprimare. Dar filmul atrage, din pacate, mai multi adepti decat cartea.

Ma astept ca in curand sa vad in lista mea de messenger: „DieNDi-@ readiiiiing”