Oamenii erau, odată, nişte fiinţe fascinante, iar secretele erau cele care le confereau o aură mistică. Tânăra prinţesă, inocentă şi puritană în timpul zilei, demonul însetat de sânge din timpul nopţii. Oamenii sunt legendele; poveştile lor continuă să fascineze minţile necoapte şi să otrăvească gândurile celor naivi.
Azi ce ne-a mai rămas? Scandalurile şi controversele sunt la ordinea zilei, iar desfrâul nu mai impresionează, acum că a ajuns doar o realitate cotidiană. Noi nu mai scriem legende, noi citim despre ceea ce am fi putut să fim, dacă vieţile noastre nu s-ar fi rupt definitiv de metafizic. Încercând să explicăm toate fenomenele şi studiind psihologia umană, am distrus barierele care separau indivizii între ei, bariere care făceau din fiecare om nu numai o fiinţă, ci o personalitate puternic înrădăcinată în anumite credinţe, mai mult sau mai puţin demonstrate şi creştineşti, o personalitate care punea mai mult preţ pe un simţământ autentic de demnitate personală decât pe însuşi existenţa fizică.
Azi ne numim oameni moderni, ne lăfăim în propriul orgoliu şi căutăm să ieşim în evidenţă prin lipsa totală de spiritualitate şi prin necunoaşterea sacrificiului pentru o teorie sau pentru o persoană. Nu-i de mirare că ni se pare că timpul trece mai repede, şi că aşteptăm sfârşitul lui doar pentru că ar fi singurul lucru spectaculos pe care l-am putea înfrunta.
Avem o iarnă minunată, ce mai! Ninge încontinuu, gheaţa e ca la ea acasă, maşinile se tamponează, autobuzul întârzie cu zecile de minute, cui nu-i place iarna? Extra-frig, extra-alunecos, extra-extra la super ofertă!
După două zile în care am bătut drumurile, cu orele, pe jos, până mi-au intrat picioarele în fund, m-am gândit că am dreptul să-mi iau titulatura de Monitor Trafic Pe Două Picioare, şi să vă împărtăşesc câteva sfaturi foarte utile pe vreamea aceasta:
1. Femei, oricât de femei aţi fi, renunţaţi la cizmele cu toc! Bocancii merg foarte bine la un pantalon lung, şi sunt foarte comozi.
2. Ţineţi-vă bătrânii acasă, pentru că oasele lor nu mai rezistă la impact.
3. Aveţi grijă să nu cădeţi, pentru că îi dărâmaţi şi pe ceilalţi din jurul vostru.
4. Evitaţi, pe cât posibil, să mergeţi pe lângă bătrânii care dau semne de instabilitate.
5. Profitaţi de ambuteiaje şi treceţi prin mijlocul străzii, pentru a evita zonele îngheţate de trotuar.
6. Dacă aveţi posibilitatea, recomand mersul în mâini.
7. Dacă n-aveţi treabă în oraş, staţi dracului acasă, că-i cancer afară.
A, şi, mai nou, am văzut cum Moş Crăciun poate fi înlocuit lejer cu o femeie grasă.
Din seria “Telefonul, prieten fidel”, vă prezint cele mai pitoreşti peisaje din Tulcea (culese de mine, bineînţeles). Luaţi-vă căţelul în braţe, următoarele imagini s-ar putea să vă şocheze:
1. Curierat rapid spre Adâncuri
2. Hotelul horny
Acolo scria, în mod normal, HOTEL REX. Însă, într-o zi, cineva s-a supărat şi a ţinut cu tot dinadinsul să arate tuturor cum stă, defapt, treaba pe acolo… Hot Rex, o fi vreun pimp.
3. O construcţie mai mult decât luminată
Nu, nu este o iluzie optică, şi nici vreun trucaj. Asta o’ ajuns mai demult şi la ştiri. Da, oameni buni, constructorii din Tulcea incorporează stâlpii de iluminat în clădiri pentru mai multă rezistenţă!
4. Religie stil “Top Gear”
Asta-i proaspătă, am cules-o seara asta, când am venit de la şcoală. În parcarea din faţa blocului meu. (dacă nu se înţelege, acolo scrie “ISUS ESTE DOMN”)
[acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Adică nu vă atacţi. (there's no use) Serios acuma...]
…şi de ce eu să fiu undeva mai prejos? Ok, promit că-mi schimb bancurile…
În calendar va fi marcată această zi, când Cei Trei Crai, Băsescu Marinar de Oameni, Crin Floare Imperială şi Geoană Gură de Socialist au purces la drum, călăuziţi de strălucirea Turcescului.
De ce tocmai ei? Pentru că aceasta le-a fost menirea, au dat dovadă de fler, de sex-appeal, de gură spurcată şi de o conştiinţă adormită. A, şi pentru că au cele mai ieftine gogoşi de pe piaţă…
Cum într-o ţară democratică poporul este tot, atunci se poate spune că Dumnezeu i-a ales. La panaramă sau nu, ei au bătut calea Dezbaterii.
Am avut privilegiul să asist la această minune care…nu a ajuns la niciun rezultat concludent. Pentru că aşa de strânsă este legată prietenia lor, încât nici cu toporul nu-l iei pe unul de pe altul.
Am fost blestemată să fiu ironică şi obiectivă. Ce să-i fac! Nu m-am putut abţine după ce am văzut că Echofon-ul bubuie cu tweets despre marea lor călătorie printre firele încurcate şi cadavrele putrezite ale Ţării Lui Papură Vodă.
Să rezum întreaga istorie, care va fi spusă şi urmaşilor urmaşilor urmaşilor noştri, care vor fi fugit de mult în Occident de pe meleagurile ‘cestea.
Băsescu Marinar de Oameni:
E acid şi nesimţit; aceste defecte lezează pelicula fragilă care înveleşte orgoliul celorlaţi tovarăşi de drum. De asemenea, nu se lasă mai prejos, şi ţine neapărat! să menţioneze că este român, şi că îi place asta, şi că se bucură de privilegiul de a fi creştinat o păgână. Oh, how sweet. Mucenicul ştie bine ce au nevoie elevii. Dar elevii să tacă din gură şi să înghită, aşa cum fac atunci când au de învăţat, pe de rost, 4 esuri de pe o zi pe alta.
Crin Floare Imperială:
Are darul de a evita subiectul pe cât posibil, astfel, când vine vorba de educaţie, îşi aminteşte de vremurile de mult apuse ale celorlalţi tovarăşi. Pesemne o uitat de beţiile trase cu alde’ Accenţii. Plin de el, vede doar băţul din ochii ‘ălorlaţi.
Geoană Gură de Socialist:
Acelaşi prostănac care se gândeşte la copii care trăiesc în mediul rural. A, şi la bătrâni. Şi pentru el, faptul de a nu-ţi goni soacra din casă este o faptă bună, şi nu o normă morală.
Unu plagiază pe altul, sar cu puştile încărcate în mâna stângă şi cu noroi în mâna dreaptă, domnule Turcesu, dar când vine numărul Femeii cu Barbă?
Am o sugestie. Voi, ‘ăştia de vă duceţi să votaţi… luaţi de scrieţi pe beletul ‘ăla şmecher numele vostru. Că, oricum, nu va face nicio diferenţă…
Azi am văzut un preot care conducea un Mercedes negru, tunat cu nişte flăcări argintii pe caroserie.
Mai târziu, am văzut la Discovery că în unele triburi din Africa, oamenii stau cu capul la fundul vacii şi se spală cu urina ei ca să aibă părul portocaliu.
MORALA:Să nu conduci niciodată un Mercedes dacă n-ai auzit de vopsea de păr cu amoniac.
Dacă, defapt, Pământul se învârte în jurul Soarelui, şi fiecare rază aterizează în buricele noastre? Avem tot dreptul să ne fudulim cu privilegiile astea, şi, de ce nu?, să ne permitem să ne considerăm ca fiind unici în univers; departe de a fi lamentabili, discutăm liber despre un subiect delicat, care stă, în tot cazul, la temelia societăţii. O problemă care, de-a lungul timpului, a dat naştere la mii de controverse, a întunecat milioane de creiere şi a vărsat sute de milioane de litri de sânge. Şi, ciudat sau nu, continuăm să ne îndoim la fiecare bătaie a vântului.
Asta nu e religie, e adevăr.
Dar de asta ce ziceţi?
Dacă, defapt, nu ştim cine suntem? Dacă ceea ce credem noi că suntem este…eronat? Am putea, foarte bine, să fim doar nişte marionete, goale în interior, care au măştile lipite cu prenandez. Dar, din nou, ne agăţăm de acelaşi pretext prin care susţinem că avem răspunsurile la toate întrebările.
Ăsta nu-i ideal, e perfecţiune.
Dar dacă, domnule, nu există ideal? Dacă există perfecţiune? Dacă lumea este tocmai perfectă pentru că are atâtea imperfecţiuni? Scuzele, văicărelile, plânsul de milă — le tolerăm numai pentru că suntem adevăraţi filantropi. De altfel, le practicăm pentru că suntem nişte demenţi, pentru că ne place să ne auto-mutilăm, psihic vorbind. De ce n-am socoti perfecţiunea ca fiind tocmai ce, până acum, consideram imperfect şi infam?
Ăsta nu-i un vis, e realitate.
Dar staţi, că mai este.
Dacă învăţaţii noştri ar fi, în esenţă, nişte filistini abjecţi? Ei îşi storc creierii să priceapă mecanismul de funcţionare a societăţii, asudează pe caiete măzgălite în întregime şi mor săraci şi singuri, neîmpăcaţi, pentru că au impresia că nu şi-au îndeplinit misiunea pe care soarta le-a hărăzit-o. Pe de altă parte, cei aşa-zişi săraci cu duhul au creierul odihnit, dorm ca nişte buturugi şi mor bucuroşi, fără să-şi facă vreun complex, cum că nu s-au împlinit, pentru că, la urma urmei, habar n-au ce vreau de la viaţă şi nici nu se sinchisesc să o înţeleagă. Mor râzând, cu gura larg deschisă, căci a lor este împărăţia Cerurilor.
Este asta, domnule, corect? Se poate ca cel mai mizantrop dintre mizantropi să se integreze, fără probleme, într-o societate care ii repugnă?
Dar, definiţi-mi, înainte de toate, termenul “corect”.
Răspunsul la această întrebare e relativ simplu. Când cineva vrea glorie, primeşte atenţie. Pe asta se bazează publicitatea. Pe atenţie mizează toţi şmecherii. Aşa îşi câştigă ăştia de stau pe scaune la Cotroceni voturile.
Mecanismul de funcţionare este, iarăşi, simplu. Iau ca exemplu…păi, pe mine. Acum citeşti articolul ăsta, într-un trecut apropiat ai mai citit ceva de pe aici, şi poate îţi faci planuri să mai revii. Aşa îmi acorzi tu atenţie, şi mie îmi creşte numărul de vizualizări, şi aşa avansez în nu-ştiu-care-listă-de-blogări şi ajung să-i detronez pe ăi mai şmenari din blogosfera românească. Ok, poate am exagerat un pic.
Noi, ăştia mai mediocri, avem patru lucruri de făcut în viaţă:
Să plătim taxe. (Asta în cazul în care nu eşti lăutar )
Să muncim pe brânci pentu curu’ altora.
Să ne facem plăcuţi altora, şi nu nouă înşine.
Şi, înfine, să ne pese.
Şi când spun că trebuie să ne pese, nu mă refer la hrănirea locuitorilor Ugandei. Şi nici la salvarea tigrilor bengalezi de la dispariţie. Acest al 4-lea punct este mai uşor de îndeplinit chiar şi decât punctul al 3-lea.
INSTRUCŢIUNI:
Aşezaţi-vă comod în faţa televizorului. Procuraţi o pungă king-size de floricele de porumb. Aprindeţi televizorul din telecomandă. Uitaţi-vă la ştiri.*
*ATENŢIE: trebuie urmărite absolut toate ştirile, începând cu ora 1 şi terminând cu ora 23. Iar postul de televiziune care dă cel mai mare randament este OTV.
Din fericire pentru noi toţi, resursele sunt din ce în ce mai mari, şi putem să îndeplinim punctul al 4-lea cu ajutorul calculatorului, dar şi cu telefonul. Şi cum resursele s-au extins, bagajul de informaţii vitale trebuie să fie pe măsură, în aşa fel încât o persoană să ajunge să disece şi 10 ştiri despre tot felul personaje reprezentative a culturii române în mai puţin de 5 secunde. Da, sună foarte ambiţios, dar trebuie să acceptăm, pentru că până la urmă noi suntem ăia care bagă în seamă.
Nu pot să nu amintesc de un caz care pe mine m-a marcat. Mai demult, un tip pe nume Gabi, reprezentant al comunităţii ceva mai colorate de la noi din ţară, a omorât un bătrân de 91 de ani în USA, veteran de război. Şi a fost condamnat la moarte. Această ştire a ţinut pagina întâi a multor ziare, a fost în discuţie cam o săptămână la TV, şi apoi…nu ştiu. S-a uitat de acesată chestiune neinteresantă, şi politica şi-a revendicat bine-meritatul loc întâi în rubrica de ştiri. Dacă a murit Gabi sau nu, nici acum nu ştiu, şi sincer, mă doare mai tare de unghia care dă să mi se încarneze la degetul stâng de la piciorul mare decât de soarta bronzatului acesta. (“bronzat”, citat de la evlaviosul Danion Vasile. ) Ce mi-a plăcut mie a fost valul care a urmat. Un concetăţean a avut bună-voinţa să-mi împartă şi mie nişte lucruri interesante:
Suflet pierdut de Maidanezu(Vizitator), luni, 27 aprilie 2009 – 21:39
La un bosorog de 91 de ani si un dos de palma este fatal. Mai bine recunostea prostia si mai avea o sansa la viata.
răspuns:
Gandire de infractor ! de Popa Natu(Vizitator), luni, 27 aprilie 2009 – 23:45
Felul dumitale de gandire este cel al unui infractor ! Nu il blamezi pe tzigan pentru omor ci ii dai sfaturi despre cum ar fi trebuit sa “fenteze” tribunalul ca sa scape cu viatza. Esti nimic mai mult decat un manelist !!!
Comentarii postate pe site-ul Evenimentul Zilei în legătură cu această ştire. Nu pot să nu remarc umorul tipic românesc al d-lui Maidanezu care, după spusele d-lui Popa Natu dă dovadă de gândire tipică unui infractor. Şi cel mai interesant mi se pare felul în care d-l Popa a încadrat toate injuriile pe care i le putea adresa d-lui Maidanezu într-un singur cuvânt: manelist. Bravo, felicitări, 10 puncte din partea mea!!! Nici eu nu puteam să conchid mai bine. Nu mai spun că am abuzat de această idee săptâmâni întregi, şi am împărtăşit şi altora această metodă de a înjura pe cineva. Îi spui manelist, şi îl faci în acelaşi timp: prost, cretin, nespălat, dobitoc, măgar, şi chiar infractor.
Apoi, a mai venit o replică:
Bosorog ? de Tractoristu’, luni, 27 aprilie 2009 – 23:54
Sa spui lu taica-tu asa ! Ca a crescut un prost !
D-l Tractoristu’ este vizibil afectat de afirmaţia d-lui Maidanezu. Da’ ce să-i faci, aşa e cu tineretu’ din ziua de azi, nu mai ştiu ce e ăla respect, mai ales faţă de un veteran de război, care probabil mergea cu ajutorul unui picior de lemn şi care la 91 de ani nu mai avea nici un dinte în gură şi care probabil precipita de fiecare dată când deschidea gura, un domn respectabil care probabil a fost ajuns de senilitate şi din această cauză a fost părăsit de copii, nepoţi eţetera (că soţie nu cred că mai avea ) . Nu ştiu să respecte bătrâneţea şi gata, şi d-l Tractoristu’ s-a simţit atacat şi a ripostat, cu toate că mi-e cam greu să cred că la vârsta lui mai ştie să tasteze la calculator. Dar POATE trag concluzii pripite!
Şi în acest context, dovedesc şi influenţa nefastă a ştirilor. Aceste personaje de mai sus au intrat într-un adevărat conflict, ajungând să-şi adreseze cuvinte necuviincioase unul altuia. Deci, cine a afirmat că money is the root of all evil, nu a avut în vedere ştirile cărora, inconştient, le dăm atenţie.
Trist, am fost un pic cam pe lângă subiect.
Eu defapt vroiam…da, mă gândeam la cum alţii au parte de aşa de multă atenţie, şi prin urmare de glorie. Gigi, EbA, Udrea, Nikita, eţetera. Păi, frate, ei ce-au în plus faţă de mine? Huh, puţini dintre ei au mai multe cunoştiinţe ca mine, şi sunt sigură că sunt în stare să vorbesc mai corect decât mulţi dintre ei. Şi totuşi, unde greşesc? Gândindu-mă aşa şi plimbându-mă pe tot felul de plaiuri necunoscute, am ajuns la concluzia că trebuie să existe o aşa-zisă reţetă a succesului.
Se alege dintr-o varietate bogată de produse, unul dispus să se injosească într-atât de mult încât să ajungă de râsul şi lui badea de la ţară. (Nu Badea de la TV)
Se aşează într-o emisiune, alături de alţi semeni ai lui şi de un moderator gata să accepte orice debitări.
Produsului se adaugă în compoziţie un pachet de fiţe şi o lingură de mărimea creierului plină de prostie. Se amestecă până se obţine un terci.
Se lasă la fript, la început la foc mic, şi apoi la foc din ce în ce mai mare, sub presiunea unor subiecte care îi depăşesc intelectul.
Se lasă 30 de minute să se răcorească spunând toate prostiile care-i trec prin cap.
După emisiune, se citeşte ratingul pe care l-a avut. Se plăteşte o sumă grasă, şi este rugat să mai revină şi a doua oară, dar cu un scandal.
Hai să nu fiu chiar neînţelegătoare… Acestă reţetă nu se aplică de fiecare dată în acestă formă. Ea se pliază după mărimea buzunarului şi după numărul de facultăţi menţionate în CV.
Ok, încep să mă conving că n-o să primesc gloria pe care mi-aş fi dorit-o. Şi poate că nu e nevoie doar de atenţie ca să ai parte de faimă.
[Niciodată nu m-am priceput la introduceri. Şi nici la încheieri. Cuprinsul reprezintă punctul meu forte, dar nimănui nu-i place cuprinsul.]
Ce înseamnă negarea şi cu ce ne îmbunătăţeşte viaţa?
Pentru a putea înţelege negarea, trebuie să ai o idee despre realitate. Realitatea ne sperie. Negarea este refugiul, negarea este însuşi viaţa pe care o ducem. Viaţa, aşa cum o vedem noi în particular, nu are nicio legătură cu realitatea. Realitatea este acolo, nu va fi niciodată aici, şi nu va depinde de tine, va depinde de noi.
Ce scriu eu aici este o negare. Blogul însine este o negare. Întreaga blogosferă este o negare. De asemenea, orice artă, începând cu muzica şi teatrul şi terminând cu literatura este o negare. Nu există om în lumea asta care nu şi-a negat măcar odată realitatea. Scriem şi vorbim liber despre realităţi cotidiene şi despre hibele doctrinei sociale. Comentăm, argumentăm, criticăm, şi de multe ori arătăm cu degetul şi condamnăm la o sentinţă cruntă. La urma urmei, le ştim pe toate, totul este atât de previzibil şi de plastic, atât de uşor de interpretat încât a devenit un obicei. Bun sau rău, e un obicei de care nu putem să ne despărţim, face parte din realitate. Şi totuşi, tot ce facem prin aceste mijloace este să ocolim realitatea. Ne sperie, cum am mai menţionat, şi fugim de ea. Ne refugiem în arte, probabil cel mai eficient mod de negare. Artele au fost întotdeauna considerate ca fiind o oglindă a realităţii obscure, artistul nu numai că se relevă pe sine, dar spune destul de multe despre viaţa sa, despre realitatea în care trăieşte. Aşa a apărut critica, o ramură care interpretează realitatea, şi, prin urmare, au apărut şi bloggerii, cei care spun pe faţa ce, cum şi unde şi mai ales cum ar vrea ei să fie. Ce mincinoşi!
Filozofia se vrea şi ea o interpretare mai amănunţită a realităţii. Însă subiectivitatea filozofiei nu numai că nu vorbeşte despre realitate, ci mai degrabă îl “dezbracă” de orice pe filozof, îl lasă pe un câmp de luptă dezarmat, şi nu oferă decât o dulce dezamăgire celor care au impresia că într-adevăr, lucrurile stau în felul următor. Sună bine, e elaborat, e susţinută de nişte argumente solide, ce te-ar face să crezi că e doar negare?
Nici negarea şi nici realitatea nu sunt, nu au fost şi nici nu vor fi înţelese. De ce? Pentru că negarea este realitatea pe care o trăim!
Din această cauză, nimeni nu va găsi vreodată răspunsul la întrebarea: “Care este realitatea zilelor noastre?” Mulţi vor încerca. Vor aminti de criză, de ţările sărace, de SIDA şi cancer, de un sistem de învăţământ dezorganizat, de politică şi de reprezentanţii ei, de hoţi, de foamete, de secetă, de inundaţii, de violarea dreptului de copy-right, de abuzuri, de spam-uri, de mass-media, de tot ceea ce ne duce de râpă societatea. Ştiu toate acestea pentru că şi eu obişnuiesc să fac acest lucru. Întrebarea mea ar fi: de ce tocmai asta e realitatea? De ce n-ar fi realitatea tocmai omenia, bunăvoinţa, puterea, sinceritatea? De ce libera exprimare, pacea şi linştea n-ar fi realitatea? Celulele stem, revoluţiile, umorul, lumina, băutura, prăjiturile… De ce oamenii proşti şi manelele trebuie să fie realitatea?
Pentru că negăm. Negăm tot ce e bun în viaţă, dictaţi de altă măreaţă vorbă: “It’s too good to be true.”
Şi cum nu mă pricep la încheieri…dispar subit în umbră, continuând să fac ceea ce am făcut şi până acum : să neg.
I don’t want the evening
or the mid afternoon
I don’t want tomorrow to come to soon
I don’t want to get lost
I don’t want to be found
I don’t want to hear you say when your on the rebound
I don’t want take it
I don’t want buy it
don’t want a helicopter
cause i won’t know how to fly it
I don’t want funeral
I don’t want a weddin’
don’t think i can bring myself to listen to your message
E cert. Fiinţa umană este un stâlp de rezistenţă, înfipt adânc în propriile-i credinţe, care nu crede, nici nu acceptă ca fiind credibilă o altă idee care ar putea contravine concepţiilor pe care singură şi le-a însuşit, conştient sau inconştient, concepţii de care se agaţă strâns cu dinţii şi la care nu renunţă nici în ultimul ceas, oricât de adevărate sau false ar fi.
Şi am explicat, într-o oarecare măsură, titlul acestui post.
„Mititcă” va fi ajutorul meu care va face lumină în acest caz.
Mitică. El nu diferă cu nimic de mine. Sau de tine. Mitică nu e cineva. Mitică este tot. Mitică e reflexia din oglindă a societăţii zilelor noastre.
De ce îl cheamă Mitică? Pentru că aşa vreau eu. Dacă tu ai vrea să-i spui Halezboneleah, eşti liber s-o faci. De ce? Pentru că Mitică nu are nevoie de nume. El e, pur şi simplu. [period]
Lui Mitică nu-i place să-i asculte pe alţii. El zice că toată lumea încearcă să-l mintă. De-asta refuză să creadă în ceva. Cel puţin, în ceva a cărui existenţă este oarecum incertă. Mitică crede doar în ceea ce vede. El zice că adevărul nu este o noţiune abstractă. Sau cel puţin, n-ar trebui să fie. Adevărul trebuie să fie palpabil, demonstrat şi susţinut. Şi, în primul rând, verosimil. Mitică zice că sunt prea mulţi oameni naivi în lumea asta, gata să-şi dea sufletul pe tavă unei concepţii puerile, unei minciuni gogonate. Mitică a ajuns la concluzia că lumea s-a prostit. Poate de-aia toţi îi zic că e „Toma Necredinciosul”.
Şi dacă Mitică rămâne la concepţiile lui, de care nu se leapădă, intră de multe ori în conflict cu ceilalţi. Şi nu o dată s-a întâmplat să se contrazică. De fapt, asta se întâmplă de obicei. El încearcă să-i facă pe alţii să-i înţeleagă ideile, alţii înceracă să-l facă să renunţe la ele, şi uite aşa ajung să fie tot timpul în contradictoriu. Lui Mitică nu-i convine nimic, şi nici nu e de acord cu nimic. Mitică e un fel de „Gigi Contra”.
Mitică are tupeu. Nu-i place să fe criticat. Şi obişnuieşte să răspundă obeservaţiilor mai mult sau mai puţin răutăcioase. Mitică a obeservat că, în esenţă, sunt trei tipuri de tupeu:
Tupeu de duzină. Pe acesta îl poate afişa oricine, şi nici nu poate fi clasat ca fiind cu adevărat tupeu. E aşa, o variantă mai slabă a tupeului. Poate fi definit ca fiind o reacţie necontrolată. Se manifestă prin urlete, care enervează pe oricine.
Tupeu deşănţat. Se poate spune că aceasta este varianta cea mai „subtilă” a tupeului. Se manifestă prin ironizări şi comentarii răutăcioase. Nu e vulgar.
Tupeu jegos. Acest tip de tupeu constă în batjocură, în adresarea unor cuvinte vulgare, obsecene, total nepotrivite.
Sunt sigură că îl cunoşti pe Mitică. Îl vezi dimineaţa, când te speli pe dinţi, îl vezi la micul dejun, stând la celălalt capăt al mesei. Îl vezi pe stradă, în autobuz, în taxi şi în metrou. Îl vezi pe bancă, spărgînd seminţe în timp ce joacă table. Îl vezi la o cafea în restaurant, îl vezi în rând cu tine la o îngheţată.
Mitică ia multe forme. Ia toate formele posibile. Cu toate că, poate, te-ai îndoit o dată de el, ţi-ai dat seama după aceea că era Mitică, ceva mai diferit de cum îl ştiai, dar, în esenţă, tot Mitică era.
Si ce unghii strambe. Nu le-ai taiat de ceva timp. Poate asa se explica si faptul ca vreo 3 ti s-au rupt din carne.
Si ce-i cu aspectul asta de smirghel folosit? Da, ai uitat aseara se te dai CU CRema de maini. D-asta n-ai putut sa dormi. Si ai visat numai degete. Care se indreptau amenintator spre ochii tai. Era un semn. Nu ti-ai dat seama.
Cum poti trai cu mainile astea? Sunt groaznice!
Stai, calm, nu dispera! Gandeste-te: cum au ajuns, for God’s sake, in halul asta?
La camp n-ai fost. Ai angajat pe altii sa faca asta pentru tine. 12 ore pe zi. Ca sa ai tu ce pune pe masa. Te uiti la ei din biroul tau supercalifragilistic de modern de la etaju’ 10 al unui mic zgarie-nori (varianta romaneasca) cum ei isi inghit sudoarea de pe frunte, si indura cele 40° de afara, fara macar sa scoata un scancet. Si nu comenteaza cand intarzii cu lunile sa le dai salariile, si asa exagerat de mici. Nu, nu. Lor le place munca. Le place sa faca pe magarii pentru ca altora sa le fie bine. Sau cel putin, asta crezi tu. Deci, excludem posibilitatea ca mainile tale sa fie aspre din cauza folosirii excesive a harletului.
Nu ti-ai omorat timpul scriind. Neah, n-ai facut vreo compozitie. Si nici n-ai intocmit un plan. Nici macar un jurnal nu tii. Doar ai angajat pe altii sa faca asta! Secretara iti scrie rapoartele. Tipu’ ala care se chinuie de 2 ani sa primeasca o promovare iti concepe toate proiectele, pe care ti le atribui in momentul in care sunt gata. Scriitorul ala care incearca sa faca un bestseller a inceput o carte care te are in prim plan. Pe tine si viata ta. Viata ta de succes. Si chiar daca n-ar fi de succes, de ce ai mentiona asta intr-un roman? Pana la urma, literartura asta e numa’ fictiune. Cand ai pus ultima oara mana pe un pix? Aaa, cand ai semnat actele pentru achitarea noului Rolls Royce. Dragut. Eh, macar am mai eliminat o posibilitate.
Nu ai spalat prea multe rufe in ultimul timp. Defapt, n-ai spalat deloc. Mai exact, nu ai spalat niciodata. Tu stii ca pe alea’ pe care tre’ sa le imbraci cand te duci la serviciu / in oras / in alt oras / in alta tara / in club / la Las Vegas / in oricare dintre locurile pe care le vizitezi destul de des se gasesc in sifonierul urias din dormitorul de la etajul 2 al vilei tale din X ( “X” reprezentand un oras / cartier foarte scump ). Iar hainele care, prin definitie, nu crespund standardelor igienei minime ( adica PUT si sunt JEGOASE ) se gasesc ori in cosurile de rufe din cele 4 bai ale vilei, ori in vreuna din cele 5 masini de spalat, ori sub pat ( pentru ca ti-a fost lene sa te scoli si sa le arunci in cosul de rufe ). Nu stii cum miroase clorul, deci ai putea sa-l confunzi usor cu Mountain Dew. Nu stii la ce folosesc pungile alea uriase, pe care scrie maaaaare ARIEL, pe care le cumpara menajera ( acum crezi ca da banii pe prostii ). Nu stii cum sa pui in functiune masina de spalat, cu toate ca are un buton pe care scrie ON. Ce sa mai spun de spalat la mana! Ok, deci mainile tale nu arata asa din cauza clorului.
Poate ca ai spalat multe vase. Uhm, pe cine incerci sa pacalesti? Mananci la restaurant, d’oh! Adica, atunci cand n-ai musafiri ( adica, destul de rar ). Si chiar daca mananci acasa, ce? Tu faci mancarea? Tu speli vasele? De ce ai bucatar, omule?
Cred ca ar fi timpul sa ne gandim la lucruri mai realiste. Cum ar fi reactia negativa la tratementul de depigmentare a pielii. Sau fumatul trabucurilor.
Sau niciuna.
Pai daca nu-i niciuna, atunci ce e?
Vrei sa stii? Chiar vrei sa stii?
Putrezesti. Ai putrezit in interior, si acum incepe sa se vada si la exterior. Da, organele tale sunt intr-un stand-by continuu: inima, creierul ( mai putin stomacul, ficatul, pancreasul si rinichii ). Esti o chestie mucegaita, care se altereaza putin cate putin odata cu trecerea timpului. Nu ai sentimente. Nu procesezi vreo informatie. Si asta te mananca; te macina si apoi se strica. Si acum, ca totul e terminat in interior, incepe sa se vada si la exterior. Mare pacat ca ai observat doar mainile. Uita-te si la ochii tai injectati si galbejiti. Si la parul lipsit de stralucire. Si la petele de pe fata. Si la grasimea care sa adunat pe coapsele tale. Nu vezi in ce hal tusesti? Nu vezi ca batista e patata de sange? Dar stai, cum ai putea sa vezi cand esti jumatate orb? Nu ca ai purta ochelari, esti orb pentru ca vrei sa fii orb. Nu vrei sa vezi. Nu vrei sa accpeti realitatea.
Prietenul meu, realitatea te va duce in groapa. In viata, de 2 lucruri nu scapi: de taxe si de moarte. Dar pe cand taxele poti sa le mai amani, moartea cand vine, lasa prapad in urma ei.
E probabil 9 jumate seară şi mda, mă aflu pe faleză. Nici naiba. Doar eu şi compatrioata mea de suferinţă. Nu, mint. Mai trece din când în când câte-un călător întârziat, încă ameţit din cauza vitezei pe care a imprimat-o tembelul de la volanul microbuzului.
Şi cum ziceam, nici naiba. Evident, se instaleză starea de plictiseală. Până când prietena mea îmi împărtăşeste ‚admiraţia’ ei pentru fiul principelui Radu, Nicolae [care cică-şi spune Nicolas pt că a trăit mult timp în Anglia sau ceva de genu']. Eu nu mă pot abţine să nu-i zic cât de mult îmi place reclama aia de la telefoane [sau naiba ştie ce], aia în metrou. Şi tata a zis că e drăguţă. Dar ea îmi dă peste nas că tipu’ din reclamă nu-i nici măcar vedetă.
„Şi tu acuma! Îmi pare rău, dar noi mediocrii ne limităm la actori, reclamişti, cântăreţi, nimicuri d’astea. Nu ca tine. Prinţi şi prinţese!”
Uhm, ştii ceva? M-am cam săturat. De ce? Păi, uite, nu e destul de evident? Eşti chior, bă? Tu nu vezi că toată lumea îşi plânge de milă? Da, da, aşa e! Suntem tragici. Oamenii sunt prea tragici. Atât de tragici că e nevoie de cineva de pe altă planetă să vină să ne înveţe cum să nu mai fim tragici.
Viaţa asta e o curvă nesuferită. Îşi flutură voluptăţile prin faţa ta, şi mai apoi se întoarce şi-ţi trânteşte ceva de genu’ : „Dude, e pe bani!”.
Geez, poate că am exagerat un pic cu această comparaţie. În orice caz, asta e concluzia pe care am tras-o din…experienţa altora. Sună, şi asta dramatic, dar nu e chiar aşa. Eu n-am ajuns la concluzia asta pentru că…well, niciodată nu am luat-o aşa de tragic.
Nu, nu mi-am plâns poziţia în societate, şi nici faptul că ar fii unii mai „bazaţi” ca mine. Nu am considerat niciodată că sunt acoperită de ghinion, că cineva acolo Sus is screwing with me. Nu am simţit nevoia să zic: „Ah, you don’t understand meeee!”. Nu am avut inima sângerândă, şi nici n-am considerat viaţa ca fiind „un căcat”.
Am avut doar nişte probleme existenţiale. Crap, cine nu le are?
)
Şi cum resursele s-au extins, bagajul de informaţii vitale trebuie să fie pe măsură, în aşa fel încât o persoană să ajunge să disece şi 10 ştiri despre tot felul personaje reprezentative a culturii române în mai puţin de 5 secunde. Da, sună foarte ambiţios, dar trebuie să acceptăm, pentru că până la urmă noi suntem ăia care bagă în seamă.
Şi poate că nu e nevoie doar de atenţie ca să ai parte de faimă.
Te mananca-n palma.
Roxanne
-ro_blue.png)
Amatori de senzatii tari