1 Iulie este noul 1 Iunie.
Era miercuri. La 5 dimineaţa stăteam în autogară şi-mi aşteptam microbuzul, împreună cu tovarăşa mea de suferinţă. Nu venea. Era 5 fără 10 şi microbuzul nu-şi făcea apariţia. Să vezi că rămânem aici!
Da’ soarta a fost şi de data asta de partea noastră, şi ne-am găsit un loc confortabil în spate, după ceva tratative cu şoferul care, citez: se comportă de parcă ar avea 17 ani. Nevoia de a dormi şi-a spus cuvântul, şi concetăţeanca mea a dispărut rapid în lumea viselor, lăsându-mă pe mine cu MP3 meu credincios şi cu “21 Guns” sunându-mi în urechi.
Drumul a fost puţin cam peripeţiiless. Ba nu, prietena mea a băgat sperieţii în mine când pe bac (Brăila) a crezut că cineva i-a luat portofelul. N-a fost să fie. Şi a mai fost ceva, dar n-o să menţionez acest incident pentru că aş risca să ajung ca şi tipul din reclama la Gusto. (Crap, îmi dai şi mie un pufulete?:O3)
Bucureştiul la Voluntari mi-a lăsat o impresie ciudată. Am tras concluzia că a noastră capitală este in need of puţuri. Nu glumesc. Mă uitam pe geam şi pe fiecare stâlp din Colentina era un afiş pe care scria: EXECUT PUŢURI. După ceva timp, mesajul s-a schimbat, şi a devenit: FORAJE PUŢURI. După încă ceva timp, mesajele alternau, astfel încât am văzut stâlpi acoperiţi aproape în întregime cu afişe: EXECUT PUŢURI, FORAJE PUŢURI şi EXECUTĂM PUŢURI. Puţuri freaks.
Am mai observat un mesaj amuzant: 2+2 LUBRIFIANŢI. Era la un magazin de piese auto, geez. A, şi am văzut “Depozitul de vinuri”, probabil Raiul vinurilor în România. Să nu mai pomenesc de service-ul care avea scris cu litere mari TUNING, un lucru care mi-a amintit că încă sunt în România.
De notat: Bucureştiul are nişte common points cu Tulcea. Mă refer la graffs aici. Da, şi acolo am observat acelaşi ACAB care, sincer, mă scoate din sărite, şi nelipsitul HOMELESS PEOPLE. Serios, lumea asta e plină de oameni ne-originali. Dar, cu ocazia asta, amintesc de stencilul cu Barack Obama fumând un joint. Era awesome.
Am ajuns la gazdele noastre. Apoi, am tras o raită prin Mall Vitan, şi am mâncat nişte pui de la KFC şi am bălit uitându-mă, la Diverta, la Glamorama a lui Bret Easton Ellis şi la “Battle For The Sun”(Placebo), “4:13 Dream”(The Cure), “21st Century Breakdown”(Green Day). Ciudaţi sunt oamenii aştia care merg într-un Mall ca să se uite la cărţi, CD-uri şi rechizite.
La ora 4 şi ceva a început nebunia. Aveam în plan să luăm autobuzul 123 până la Unirii, de acolo să luăm metroul to Aviatorilor şi apoi Romexpo. Simplu. Autobuzul n-a fost greu de prins, dar ştiu că am pătimit cu adevărat; era insuportabil de caaald!(!!!) La Unirii am luat-o în direcţia greşită, şi a trebuit să ne milogim de careva să ne spună încotro e staţia de metrou. La metrou am cam belit-o, ne-am învârtit câteva minute ca nişte pui rătăciţi, daaaar acesta a sosit în staţie la ţanc. În metrou am pus ochii pe unul care vorbea la telefon şi a dezvăluit că se ducea la B’Estfest. Eu, geniu malefic, mi-am pus în cap să-l urmărim. A fost simplu, până când tipul a dispărut subit. Am fost nevoite să ne ducem la o florărie să întrebăm pe un nene unde şi cum. “Traversaţi şi mergeţi înainte, dar puteţi să luaţi şi autobuzul.” Autobuz??? Are you kiddin’ me? NO WAY! Mai bine pe jos. Am traversat şi am mers înainte. Şi n-am ajuns nicăieri. Am oprit pe un alt nene care părea destul de liber: “Mai aveţi cam 20 de minute de mers. Traversaţi la următoarea intersecţie, apoi mergeţi până la Arcul de Triumf, şi apoi faceţi prima la dreapta. Nu e prea departe.” Ahaaa, ce bine. Am făcut întocmai, dar când am ajuns la acel “prima la dreapta”… Ne-am învârtit odată în jurul Arcului. Şi apoi am întrebat un tip de la o firmă de securitate: “Drept înainte pe bulevardul ăsta.” pe drumul cel bun! Mda, până la intersecţie. Acolo am recunoscut bulevardul Mărăşti, pe care ştiam că e Romexpo. Şi totuşi, am mai întrebat pe cineva: “Vedeţi clădirea aia mare? (Hotel World Trade Center, ASTA-I O GLUMĂ?) Când ajungeţi acolo faceţi dreapta, şi e Romexpo. E ceva de mers, cam 20 de minute.” Am mai auzit asta odată. Incă nu eram pe deplin mulţumită. Mă gândeam chiar câte indicaţii o să mai cerem. Pe drum, am văzut un homlees care făcea sex cu pământul şi cânta ceva indescifrabil. Ciudat mai e şi Bucureştiul ăsta!
Şi…da, am ajuns unde trebuia! Gata nebuneala! Am jurat că de acum încolo nu mă mai iau după oameni. Tipul pe care l-am filat prima oară a ajuns acolo chiar puţin după noi. Însă pe drum, am mai pus ochii pe nişte găşti unde erau oameni mai ciudaţi, cu părul albastru, dread locks, şi tricouri personalizate, şi am încercat să-i urmărim şi pe ei. Spre mirarea noastră, şi ăştia au ajuns după noi!
Romexpo e so fucking uriaş.
La terase, totul se procura cu jetoane, pe care ţi le luai de la nişte chestii de la Raiffeisen. 5 lei jetonul. Cola era de căcat, pentru că nu-ţi dădea o sticlă de la frigider; îţi turnau într-un pahar de hârtie şi era oh so gross de caldă. Poşircă în toată regula. Berea era la pahar de plastic şi era rece, dar avea un miros ciudat de…în fine.
Una peste alta, intră Snails pe scenă!!!
(Pozele mele)
(Poze Divercity Cafe)
Prea multă lume nu ştie de aceşti modovinaşi. Vin de la Chişinău, şi la începuturi făceau cover-uri la The Mamas And The Pappas. Acum, influenţele alternative sunt destul de pronunţate, aducând mai mult a british. Repertoriul lor a fost foarte tare, păcat că nu s-a adunat prea multă lume în faţa scenei. Au cântat “Nu pot să dorm”, “Superbasuri”, “Derulează-mă”, “Pistol cu capse”, “Frumoasă foc”, “Supebasuri”, şi evideeent “Salut conştiinţă”, astea din ce ştiu eu.
După un început drăguţ, a urmat o adevărată isterie: Patrice. Afro-germanul a ştiut cum să mobilizeze publicul, şi i-a făcut pe toţi să sară în picioare, chiar şi pe cei mai ne-fani ca mine (dar promit că de acum încolo o să-mi placă). Foarte veselă şi foarte antrenantă prestaţia lor, chiar mi-a plăcut. Melodia “SoulSTORM” a picat la fix, exact când a început ploaia. Dar nimeni nu dădea atenţie picăturilor uriaşe care ameninţau concertul şi la bis toată lumea urla ” Soooouuuulstoooooorm, sooouuulstoorm everywhere!!!” Patrice a zis ceva foarte interesant la un moment dat, însă n-mi amintesc exact ce. Era ceva de genul: “Romania, you know what day is today? Today is the day you live.” De notat: jocul cu mâinile şi cu ţipatul a fost foarte original. apoi, ţin să menţionez faptul că Patrice e în stare să zică şi 5 cuvinte pe secundă, cu adevărat stunning!
Cum ziceam, a început ploaia. Ieri, adică joi, mă uitam pe Infernet şi am văzut că peste tot se menţionează că aceste condiţii meteorologice nu au influenţat cu nimic publicul. Sincer, aşa a şi fost. Cu toate că am petrecut maxim 8 minute în acea ploaie, eram udă până la underpants. Nu cred că mi s-a mai întâmplat aşa ceva niciodată. Pe jos apa se adunase apa, să zicem cam de 3 cm, practic picioarele noastre înotau. Foarte bine puteam să mă descalţ, ar fi fost acelaşi lucru. Mi-am păstrat jumătate de cap uscat cu ajutorul unei reviste pe care am primit-o la intrare, prea mare diferenţă n-a făcut, dar mă simţeam ceva mai uscată.
După ce Patrice a plecat de pe scenă, toată lumea s-a adunat sub umbrele de la terase şi pe la corturile unde serveau băuturi. Am dat de un tip care făcuse rost de un sac menajer: “Uite, eu n-am nevoie de el” îi spune prietenului lui “Eu iau doar o bucată ca să-mi învelesc telefonul. E mai important ca mine!” Avea dreptate, eu m-am chinuit să-mi feresc camera şi telefonul ascunzându-le sub tricoul abia cumpărat (în poşetă). A fost o harababură totală, dar nimeni nu regreta, toţi erau cu zâmbetul pe buze şi făceau haz de necaz.
Concertul celor de la White Lies a fost un pic amânat. În jur de 30-40 de minute, timp în care ploaia s-a domolit. Din nefericire pentru aceşti englezoi, nu s-a strâns prea multă lume în faţa scenei lor, toţi dând din coate să ajungă cât mai în faţă la scena unde urma să apară cei de la The Killers. Poate că ei sunt obişnuiţi cu ploaie la concerte, că de, vorbim de Marea Britanie, dar la noi în Românica nu e ceva foarte common. Eu…i-am cam înjurat. Nu am fost mai deloc atentă la prestaţia lor, şi nici că regret asta prea mult. Da, eram nerăbdătoare să-i văd pe Killărşi, şi vroiam să se termine cât mai repede treaba asta cu ploaia. 
Mă uitam la cum tehnicienii sau ce mama naibii o fi ăia aranjau decorul pentru killărşi. Palmieri de plastic, lumini de toate felurile, un keyboard care-l activa pe “K”, “cel de-al 5-lea membru al trupei” care şi-a făcut prima oară apariţia la EMA 2008, chiloţii unui grăsan care se tot apleca cu fundul în faţa noastră…a fost killing să-i aştept.
Şiii…în jurul orei 10, Brandon şi compania sar pe scenă şi încep cu “Human”. Din presă, am înţeles că atunci se aflau la Romexpo în jur de 15.000 de oameni, de 5 ori mai mulţi decât mă aşteptam!!! N-am cuvinte să descriu atmosfera. Fiind cred că cea mai iubită piesă de români, toţi urlau versurile odată cu Brandon făcându-l nu doar o dată să zâmbească. În repertoriul lor s-au numărat piese ca: “Shadowplay”, “A Dustland Fairytale”, “Somebody Told Me”, “Spaceman”, “The World We Live In”, “All These Things That I’ve Done”, “Mr. Brightside”, “Jenny was A friend Of Mine”, “Read My Mind” şi incendiarul “When you Were Young”. (E posibil să mai fi uitat ceva xD)
De notat: să auzi 15 000 de oameni strigând în acelaşi timp “I got soul but I’m not a soldier” este de pe altă lume!
Acum îmi voi cere scuze oficiale faţă de toată populaţia României pentru că i-am subestimat şi am zis că nimeni habar n-are de The Killers, şi dacă are nu ştie decât de “Human”. Sper să găsiţi puterea să mă iertaţi.
Pros and cons:
Brandon a fost ca un copil plin de energie. A sărit peste tot unde se putea, s-a îndoit cum a putut, a îngenuncheat când a avut ocazia, a făcut un adevărat show şi a fost o plăcere să-l urmăreşti. Un pachet de voie bună, asta a fost. Numai un zâmbet tot concertul. Sonorizarea n-a fost de partea lui, din păcate, sistemele dând-o în bară din cauza a prea mulţi waţi împinşi la maxim.
Ronnie, bateristul, a fost la fel de energetic. A bătut în tobele alea cât a putut de tare; s-a văzut că şi-a dat toată silinţa. De două ori şi-a aruncat beţele în public, odată pe la mijlocul reprezentaţiei, şi încă o dată la sfârşit. Fericit cel lovit de beţele lui, căci acela le va poseda şi le va arătat şi nepoţilor lui.
Dave, chitaristul, my favorite! 
, a fost un shoegazer aproape tot concertul. S-a aşezat frumuşel în dreapta scenei, singurel şi cam izolat de ceilalţi, şi 3/4 din timp s-a uitat la pantofi, ca un expert în shoegazing. Îşi mai vântura pleata creaţă şi blondă din când în când, şi doar de câteva ori s-a apropiat de Brandon. Cam pe la sfârşit, a început să se mai dezmeticească şi a început să-şi dea aere de rockstar şi a gâdilat ceva mai energetic chitara. După ţeapa pe care ne-au tras-o, a revenit îmbrăcat într-un soi de bluză cu motiv de leopard (aşa mi s-a părut mie) şi abia atunci şi-a dat drumul şi a început să radieze şi el de energie. A fost sexos rău. (glumă 
)
Mark, bassistul, m-a speriat de-a dreptul. De două ori l-am văzut afişând o moacă acidă, de parcă ar fi fost în stare să se arunce în mulţime şi să ne killărească pe toţi 15 000. El m-a dezamăgit, tot concertul n-a făcut decât să-şi schimbe chitara (de remarcat chitara care arăta a vioarăăă )şi să-şi mai vânture pletele din când în când. A fost lipsit de energie, n-a făcut nimic spectaculos. Îl urăsc.
Ţeapa serii:
Băieţii au avut chef de glume. La un moment dat, s-au oprit subit şi au dispărut de pe scenă. Tehnicienii au venit să ia palmierii, şi cu toţii ne-am zis că asta a fost tot. Nici măcar nu cântaseră “When You Were Young”!!!
Dar..au revenit în forţă imediat, un pic schimbaţi, şi au început “Jenny Was A Friend Of Mine”.
Brandon a promis că ultima melodie din repertoriu va fi spectaculoasă şi că ei îşi vor da toată silinţa. Cuvintele i-au fost aurite, aşa a fost! “When You Were Young” a fost incendiar la propriu, luminile au fost folosite la maxim, flăcări (scântei mai degrabă) au ieşit din spate, Brandon a urlat, Ronnie bătea cu putere, Dave era şi el mai aproape şi mai energic, Mark a părut un pic schimbat, a fost un final de vis. Nici că puteam să-mi închipui că va fi atât de tare.
De notat: jocul de lumini a fost nemaipomenit.
E cam de prisos să mai lungesc articolul cu plecarea mea. Spun doar că atunci când am ieşit din mulţime nu mai puteam să-mi îndoi genunchii, era ca şi cum îmi ruginiseră.
De notat: de acum încolo nu o să mai râd niciodată de roboţi şi nici n-o să arunc vreodată cu apă în ei.
[Habar n-aveţi cât mi-a luat să fac articolul ăsta!!!]
Promit că nu mă inspir.]
), şi au reuşit să vândă cam 9 milioane de albume în toată lumea.
. Da’ merge, în maşină, pe un drum luuung…
Roxanne
-ro_blue.png)
Amatori de senzatii tari