Răul, de la rădăcină (2)

Continuare.

[...]

Podeaua era la fel de şubredă ca toate celelalte scânduri din încăpere. La intrare, în prag, era înnegrită, ca şi cum suflul unui foc a pătruns pe sub uşă, fără să provoace prea multe daune.

În centru era masa. Cu spatele la el, rezeemată de spătarul scaunului, stătea ea, nemişcată, abia dând semne că ar mai respira. Părul roşu i se revărsa în valuri până aproape de podea. Intensitatea culorii l-a făcut să tremure. S-a întors pe un picior şi a dat să iasă; atunci ea a tuşit.

Mii de ace i-au străpuns pielea, pupilele i s-au dilatat, sinapsele i-au îngheţat şi s-a răzgândit. Şi nu ştia de ce.

S-a aşezat pe celălalt scaun de la masă, faţă în faţă cu ea.

Ea privea prin el, la geamul din spatele lui, geam pe jumătate spart, prin care de revărsa lumina albastră a dimineţii. Încă nu-i remarcase prezenţa. Pleoapele îi înţepeniseră, iar ochii ei negri visau larg. Goi. Avea ochii goi. Mai adânci decât un puţ, mai strălucitori decât scăpărările regulate ale stelelor, mai calzi decât adierile focului din şemineu, şi totuşi atât de goi; la fel de lipsiţi de orice sentiment ca un schelete de carne.

Respira pe gură, printre-i buzele vineţii întredeschise. El s-a uitat îndelung la ea. Dar nu vedea nimic.

- De ce m-ai chemat? a întrebat-o.

Atunci a tresărit, parcă revenită din sevraj.

În momentul în care ochii lui metalici au întâlnit ochii ei, lumea s-a oprit în loc, timpul a înţepenit, iar aerul din încăpere s-a încălzit treptat, înfiripându-se şi un mirosfin de răşină.

Vârfurile firelor lui de păr îngheţaseră, dându-i părului său o tentă argintie. Completa perfect albastrul pur al hainelor şi al ochilor.

Şi-a scuturat mânecile de praf şi şi-a dres glasul. Aştepta, impacientat un răspuns.

Ea a întors capul, uitându-se la oglinda spartă de pe perete. Imaginea ei era acum împărţită în zeci de bucăţi, ca într-un puzzle malefic. Ochii ei continuau să sclipească în acelaşi chip macabru, rămânând, totuşi, extrem de calmi.

-Eram curioasă, a spus scăpând un oftat prelung.

(Aveam de gând să termin articolul aici. )

La auzul răspunsului, el a bătut cu pumnul în masă. O trezi din scurta-i reverie; o urmă de încruntare se putea citi, în acel moment, pe fruntea ei.

- Ai impresia că poţi schimba ceva? ăşi ridică el tonul, bătând din nou în masă.

Ea a luat o poziţie indiferentă, studiindu-şi mâinile. Din vârfurile degetelor creşteau vlăstare ale tinereţii, bogate în boabe şi seminţe ale speranţei şi cugetului liber, care se hrăneau cu fiecare secundă care trecea. Dar de data asta, timpul stătea în loc, şi toată frumuseţea pălise. Se uscau şi se înnegreau, sub suflul lui rece.

El n-o scăpa din ochi. Îi urmărea fiecare mişcare, fiecare contracţie a fiecărul muşchi, şi se simţea, de data aceea, victorios. Buzele i s-au strâmbat într-un zâmbet de o mândrie falsă. Se bucura de fiecare moment, pentru că timpul nu-i mai era potrivnic, şi se îmbăta cu fiecare strop care-i netezea chipul şi îi făcea trupul mai puternic. Pe ea o vedea ca o umbră care căuta cu disperare un refugiu întunecos, unde să-şi petreacă nemurirea şi nemernicia. Vedea cum fiecare părticică a fiinţei ei urla de disperare, pentru că lucrurile scăpaseră de sub control.

- Tu n-ai fost întotdeauna aşa, şi-a întors faţa spre el, căutând un pic de înţelegere în sclipirile metalice ale ochilor lui. Dar aşa trebuia să se întâmple. Ai îmbrăţişat binele şi dreptatea, şi ai uitat de suflet şi nevoile lui. Ai devenit un munte de gheaţă, care se topeşte câte puţin la fiecare răsărit de soare. Dar îţi va veni de hac…

- Ce îmi va veni de hac?

Înfuriat, s-a sculat de pe scaun, aruncându-l la o parte. Canalizându-şi furia, şi-a închis pleoapele, respirând regulat.

- Timpul. Odată cu trecerea timpului, lumea o să aibă din ce în ce mai puţină nevoie de tine.

- Cine eşti tu să-mi spui toate acestea? îi aruncă o privire veninoasă.

- Eu…sunt mama ta, zise cu un ton scăzut, mângâindu-şi pântecele slăbit.

El s-a îndreptat spre oglindă. Încercând să se calmeze, îşi plimba arătătorul pe fiecare margine ascuţită a cioburilor. Apăsând mai tare, s-a tăiat. A lăsat sângele să curgă pe suprafaţa netedă; acesta curgea încet, lăsând o dâră negricioasă în urmă. Uitându-se la deget, a văzut cum sângele care i se prelingea pe mânecă se transformase în smoală. S-a speriat.

- Tu nu eşti mama mea. Tu nu eşti ca mine, şi eu nu am fost niciodată ca tine. Nu este posibil!

Auzind aceste cuvinte, ea s-a încruntat, şi un rid i-a brăzdat obrazul supt. Apoi a râs; un râs mai groaznic decât insuşi freamătul focului din mijlocul iadului. Uitându-se în pământ, a zis:

- Nu, ai dreptate. Nu eşti ca mine… Eu sunt diavolul!

[Sfârşit. ]