Sunt trei lucruri de care nu vei scăpa : de taxe, de moarte şi de mine.
Azi am văzut un preot care conducea un Mercedes negru, tunat cu nişte flăcări argintii pe caroserie.
Mai târziu, am văzut la Discovery că în unele triburi din Africa, oamenii stau cu capul la fundul vacii şi se spală cu urina ei ca să aibă părul portocaliu.
MORALA: Să nu conduci niciodată un Mercedes dacă n-ai auzit de vopsea de păr cu amoniac.
Trupa Foo Fighters a apărut în 1995, condusă de braţul ferm a lui Dave Grohl. După moartea regretatului Kurt Cobain, în 1994 Nirvana se destramă, iar Dave găseşte ocazia să-şi exploateze lucrările. “I was in awe of frontman Kurt Cobain’s songs. And intimidated. I thought it was best that I keep my songs to myself.” Şi poate că a făcut bine. Mi-e absolut ruşine să văd că există aşa-zişi ultraextramegahyper fani Nirvana care n-au auzit în viaţa lor de Dave.
În fine, talentul lui Dave nu se putea duce pe apa Sâmbetei. El a lansat un demo, şi pentru a-şi păstra anonimitatea, a lucrat sub pseudonimul de “Foo Fighter”, un termen folosit în cel de-al doilea război mondial care se referea exclusiv la obiecte zburătoare neidentificate. Pentru a susţine albumul, Dave a cochetat cu formarea unei trupe. O primă alegere a fost, inevitabil, Chris Novoselic, însă cei doi au ajuns la concluzia că ar fi mult prea ciudat. Auzind de destrămarea trupei Sunny Day Real Estate din Seattle, Dave i-a “racolat” pe Nate Mendel şi William Goldsmith. Pat Smear a fost ales să fie cel de-al doilea chitarist, şi aşa trupa s-a licenţiat la Capitol Records.
Componenţa actuală a trupei: Dave Grohl (voce şi chitară ritmică), Nate Mendel (chitară bass), Taylor Hawkins [ : X ] (baterie şi backing vocal), Chris Shiflett (chitară şi backing vocal), Pat Smear (touring guitarist)
Scepticii i-au privit neîncrezători, fanii Nirvana i-au renegat, şi totuşi Foo Fighters a prins, şi a prins bine. Probabil, faptul că au unul dintre cei mai modeşti vocali, videoclipuri umoristice şi melodii tip anthem a fost terciul care lor le-a asigurat faima.
Pe 9 noiembrie au lansat oficial cel de-al 7-lea album, un “Greatest Hits” de excepţie. 
TRACKLIST:
1. “All My Life” (From the album One by One, 2002) 4:23
2. “Best of You” (From the album In Your Honor, 2005) 4:15
3. “Everlong” (From the album The Colour and the Shape, 1997) 4:10
4. “The Pretender” (From the album Echoes, Silence, Patience & Grace, 2007) 4:27
5. “My Hero” (From the album The Colour and the Shape, 1997) 4:19
6. “Learn to Fly” (From the album There Is Nothing Left to Lose, 1999) 3:54
7. “Times Like These” (From the album One by One, 2002) 4:28
8. “Monkey Wrench” (From the album The Colour and the Shape, 1997) 3:50
9. “Big Me” (From the album Foo Fighters, 1995) 2:12
10. “Breakout” (From the album There Is Nothing Left to Lose, 1999) 3:20
11. “Long Road to Ruin” (From the album Echoes, Silence, Patience & Grace, 2007) 3:48
12. “This Is a Call” (From the album Foo Fighters, 1995) 3:53
13. “Skin and Bones” (From the album Skin and Bones, 2006) 4:02
14. “Wheels” (Previously unreleased) 4:38
15. “Word Forward” (Previously unreleased) 3:50
16. “Everlong (Acoustic version)” (Previously unreleased) 4:10
Mici aprecieri personale. “All my life” este, cu siguranţă, unul dintre cele mai faimoase melodii ale lor, un anthem în toată regula.
“The Pretender” mă leagă de amintiri plăcute; a prins exceţional de bine, a fost cireaşa albumului Echoes, Silence, Patience and Grace, album căştigător de Grammy (care însă nu m-a impresionat pe mine foarte mult XD)
“Big Me” = FOOTOS!
“Times Like These” este una dintre melodiile preferate, cu unul dintre cele mai bune videoclipuri.
“My Hero” este un masterpiece.
“Wheels” a fost lansat.
Sunt sigură că mulţi nu-i văd cu ochi prea buni, considerându-i doar un produs vandabil. Faptul că şi-au pierdut, în timp, din nervul originar, nu-l neg, dar ca să supravieţuieşti pe piaţă, changes have to be made. Nu-i condamn o clipă, ba chiar îi aplaud pentru perseverenţa lor şi pentru faptul că ei nu stau să pupincurească pe nimeni. HA!
Cu toate că sunt, probabil, printre puţinele persoane care deţin secretul pierderii timpului fără a face nimic util, găsesc ici-colo o fereastră, şi mai pun mâna pe o carte.
După îndelungi căutări şi selecţii riguroase, pe care le fac deobicei prin bibliotecă sau pe vreun site al vreunei edituri, căştigătorii selecţiei ajung să fie ori dintre cei mai neînsemnaţi, ori dintre cei care poartă cunună de lauri. Proscrişi, defectuoşi, filozofi de ocazie, drogaţi sau criminali. Iată, finaliştii ultimei selecţii:
Într-un mod ciudat, cartea de pe al 2lea loc m-a determinat să-o citesc pe aceasta. CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ se numără printre cele mai bune romane a tuturor timpurilor, şi nu fără motiv. Drama de natură psihologică prin care trece Rodion Romanovici Raskolnikov, o dramă oarecum exagerată, este foarte interesantă, pentru că aceasta a pornit de la validarea unor teorii. Teoria care a stat la baza crimei este aceea că omul virtuos, inteligent, este privilegiat faţă de norod, pentru faptul că lui i se permite să hotărască soarta plevei, atâta timp cât scopul este unul nobil. Ca să mă raportez la acţiune, Raskolnikov credea cu tărie că prin uciderea Alionei Ivanovna, “un alt păduche al societăţii”, ar fi făcut un bine, aşa cum Napoleon a rămas un erou în istorie, cu toate că s-a rezumat, în nenumărate instanţe, la crimă.
“Dar el dintotdeauna fusese gata să-ţi dea viaţa pentru o idee, pentru o speranţă, fie şi pentru o iluzie. Pusese întotdeauna prea puţin preţ pe o existenţă în sine; întotdeauna voise mai mult.”
Problema care însă a dus la năruirea planului este însuşi persoana lui Raskolnikov, care, în ciuda autoaprecierii sale ca fiind un “privilegiat”, se dosebeşte de aşa numiţii “păduchi” doar prin lipsa interesului pentru partea materială a vieţii. Această realizare îi macină, de fapt, sufletul: “Unica vină pe care şi-o recunoştea era că dăduse dovadă de slăbiciune şi se dusese de bunăvoie să se predea.”, “Teama de incorectitudine e primul indiciu al neputinţei.”
Pe scurt, crima a avut ca scop cunoaşterea temeinică a caracterului, şi Rodion Romanovici a cedat, refuzând însă să creadă adevărul, care, în câteva instanţe, i-a fost prezentat şi de către Porfiri Petrovici. Crima, care nu a lăsat niciun indiciu spre ucigaş, nu l-a convins şi pe Porfiri Petrovici, cel care a analizat în amănunt viaţa lui Raskolnikov; acesta a anticipat teoriile studentului, însă toate incriminările se bazau pe presupuneri: “O sută de iepuri nu fac cât un cal, şi o sută de bănuieli nu fac cât o dovadă.” Caracterul slab al tânărului, care a cedat insistenţelor Soniei, a fost cel care a pus capăt investigaţiei. Raskolnikov a mărturisit crima lui Ilia Petrovici Salitov mai mult din orgoliu, pentru că nu vroia să pară înfrânt în faţa lui Porfiri.
“O continuare remarcabilă a unuia dintre cele mai bune romane scrise vreodată.” (The York Times) “Un thriller sumbru şi percutant, ai căror părinţi literari sunt Dostoievski şi Gogol.” (The Independent) Britanicul a continuat povestea avându-l ca personaj principal pe Porfiri Petrovici. Însă romanul nu are acelaşi nerv ca şi CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ, şi are, de multe ori, tendinţa să devină un banal roman poliţist. Aici se pune emfază pe acţiune, iar conflictul psihologic nu mai este incitant, având în vedere că acum are loc, în principal, în mintea investigatorului, şi nu a criminalului. Autorul introduce personajul student sărac şi despărţit de familie, pentru a trezi anumite sentimente de teamă lui Porfiri Petrovici, care, la început, făcea o analogie între crima aceasta şi cea a lui Raskolnikov, amintită destul de des. Însă, de această dată, studentul Pavel Pavlovici Virginski nu are nicio legătură cu aceaste crime, iar motivul care la determinat pe adevăratul ucigaş, Osip Maximovici Simonov, să-i omoare pe Stepan Sergheievici Goriancikov şi pe Boris Borisici Kutuzov este unul pur social.
De fapt, romanul este, în primul rând, unul social, şi mai apoi unul poliţst şi psihologic. Statutul personajelor şi legăturile dintre ele sunt definitorii, şi ele au condus la săvârşirea crimelor. De asemenea, se insistă foarte mult pe faptul că statul nu pune preţ pe investigaţiile riguroase, şi aşteaptă un condamnat cât mai repede. Statutul social apare mereu în contrast, iar personajele care nu sunt situate pe o treaptă mai înaltă a societăţii ajung să fie un impediment în calea îndeplinirii planului ucigaşului, şi, majoritatea, au sfârşit omorâte. Legăturile dintre personaje sunt foarte încurcate, şi pe mine m-au indus, nu o dată, în eroare. Sincer, nici acum nu sunt sigură de ce Osip Maximovici a trebuit să-l omoare pe Stepan Sergheievici. Povestea pe care Marfa Denisova i-a zis-o lui Porfiri Petrovici pare a fi cheia, dar eu, sincer, n-am înţeles nimic din ea.
În acest roman avem de-a face cu homosexuali, pornografi, prostituate, oameni săraci, actori, funcţionari publici, chiriaşi, o pătură socială foarte bine conturată. Romanul descrie foarte riguros Petersburgul, şi asta este ideea pe care o exploatează mai mult Morris decât Dostoievski, iar din acest punct de vedere autorul câştigă vizibil mai multe puncte decât consacratul rus.
( o să urmeze: O TREABĂ MURDARĂ şi LUNAR PARK)
Am menţionat, mai demult, cum s-a modificat schimbarea; după nu foarte mult timp, socialismul a căzut şi s-a lovit la cap de caldarâm, şi a urmat, inevitabil, schimbarea modificării, care a dus la o frenezie generală. Nu, nu m-am trezit cu picioarele pe pernă. Vreau să spun că, însfârşit, sorţii sunt de partea elevilor, şi…conducătorul turmei a căzut! :devil:
A durat ceva, dar iată, acum ne putem îmbăta cu dulcea idee că totul va fi mai bine. Acum mi-am amintit de o anecdotă pe care ne-a spus-o profesoara de română:
Cam aşa a fost şi la noi. N-am ştiut să apreciem ce-am avut, şi ne-a băgat partidul Roş’ vaca (fără jignire )în liceu; şi când am văzut cum e cu vaca, ne-am ieşit din minţi. Iar când vaca o plecat, uh, parcă nicicând n-o fost mai bine!
Asta dovedeşte ce multă influenţă are politica într-o instituţie prestigioasă ca liceul. Plecarea Pătlăgelelor Roşii din guvern a tras cu ea şi plecarea directorilor. So, după 40 şi céva de zile, cât a avut timp să aleagă între partid şi funcţia de director, miracolul s-a produs, şi Drăgălaşa a renunţat la post!!! Şi aşa, a revenit vechea directoare care este super OK, şi abia acum ne-am dat seama.
În scurta ei domnie, Drăgălaşa a reuşit să ne strice tot cheful şi să-i întoarcă pe elevi împotriva ei (bine, cel puţin pe cei care n-o linguşesc) şi să le dea funcţii nemeritate pupincuriştilor. Ei, na!, cine n-ar face asta? A, şi a adus o mini-patiserie în liceu care, surprinzător, are produse comestibile şi chiar…bune.
În ziua când ea a căzut, Porţile Raiului s-au deschis. Da, ea a închis porţile de la intrarea în liceu ca să nu-şi mai parcheze nimeni maşina pe teren. Şi, culmea, în acea zi, o colegă de-a mea a avut o problemă la coloană, pur şi simplu nu se mai putea mişca. Şi am chemat salvarea. Ei bine, dacă poţile erau închise, salvarea nu putea să vină până la intrarea în liceu, şi cineva ar fi fost nevoit s-o care. Vedeţi? E mai bine acum!
Dar gata, ajunge cu atâta ocară!
31 octombrie, Halloween.
Aseară m-am uitat la Prima TV la “Sleepy Hollow”, o altă creaţie semnată Tim Burton. Geniul Burtonian este, de necontestat, foarte ciudat. Ruşine mie, nu am văzut decât 5 filme mari şi late de-ale lui. Şi de ce, mă rog? Nu ştiu cum se face că nu găsesc niciodată timp.
În fine, începusem să vorbesc de stilul Burtonian, care este, în principiu, caracterizat de o aură întunecată şi ciudată, care, surprinzător, nu-ţi provoacă groază. Acum exclud “Planet Of The Apes” şi “Charlie and The Chocolate Factory” dintre cele 5 pe care le-am văzut. Fiind, totuşi, vorba de Halloween, amintesc de epicul “Edward Scissor Hands”, de “The Nightmare before Christmas”, de “Sleepy Hallow” şi de “Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street”.
În 3 dintre ele, actorul principal este…Johnny Depp. Ok, eu nu sunt înnebunită după el, ba chiar îl consider ca fiind cel mai libidinos actor care există, dar este făcut pentru filmele acestea mai dark, şi chiar are în ele un sex appeal ceva mai ciudat. (Menţionez că sunt totally anti-Piraţii Din Caraibe)
Filmele sale aşa-zise de groază au această aură ciudată pentru că mereu aduc a animaţie. “Sweeney Todd” spre exemplu: când Benjamin Barker a.k.a Sweeney Todd le taie beregata oamenilor, sângele ţâşneşte ca un izvor, ceea ce este puţin probabil. Aşa cum cad capetele retezate de Călăreţul Fără Cap şi se rostogolesc pe pământ, cu o expresie îngrozită pe chip. Tocmai această tendinţă de neverosimil face ca filmele lui să nu fie prea de groază.
Aceste filme au imaginea predominant decolorată, mergând chiar înspre alb-negru-gri, o metodă interesantă folosită pentru a delimita ‘răul’ de ‘bun’. Numai la sfârşitul lui “Sleepy Hallow”, imaginea capătă culoare, atunci când mama vitregă a Katrinei a fost învinsă, iar lucrurile au revenit la normal, în timp ce Călăreţul Fără Cap s-a întors în iad.
În “Sweeney Todd” imaginea capătă culoare numai când Benjamin Barker are viziuni din trecut. De asemenea, singurul lucru care apare colorat este focul din cuptorul de plăcinte, acolo unde Sweeney îşi găseşte sfârşitul. Sinceră să fiu, acest film mi-a lăsat o impresie ciudată. După ce l-am văzut, am rămas pur şi simplu numb. Eram oarecum şocată, dar şi impresionată. Un film pe care sigur nu-l voi mai vedea a doua oară.
“Edward Scissor Hands” este prea vechi ca să-mi aduc bine aminte de el. Ştiu că şi acolo alternau imaginile colorate cu cele decolorate, care predominau în momentele în care apărea castelul lui Edward.
“The Nightmare Before Christmas” este o animaţie reuşită, care nu aduce deloc a film de groază. Şi totuşi Jack Skellington a fost luat ca fiind o emblemă pentru emo kizi. De unde până unde, nu ştiu.
Acest articol a fost totally random, şi l-am scris în încercarea de a-mi încălzi mâinile. E îngrozitor de frig.
Ce a prins culoare? Oraşul!
De când a început campania electorală, oraşul a prins nişte nuanţe magnifice de portocaliu, amestecat pe alocuri cu roşu. Cred că am ajuns să văd mai des faţa lui Băsescu decât feţele propriilor părinţi.
O fi mai puţin mai bine, şi mai mult mai rău… Machiaj mai puţin e mai bine, conexiune mai slabă la Internet este clar mai rău. Mai mulţi bani nu vor face niciodată un rău, aşa cum mai puţine haine groase pe timp de iarnă numai bine nu fac.
Şi chiar dacă vor fi ei mai mulţi sau mai puţini, semafoarele tot roşu şi verde vor arăta, Dunărea va fi la fel de jegoasă, iar în cluburi va bubui acelaşi beat care te zgârie pe creier.
“Hei, nenea, da’ unde e schimbarea aia pe care ne-ai promis-o?”
[...]
Auzi? Strigătul lor. Te cheamă înapoi. Te-ai îndepărtat;Crezi?
Că tot ce faci acum este
Să plăteşti?
Suma e o viaţă; Paradoxal, Suma e mare, Iar viaţa e foarte scurtă.
…sau doar bolnavi? Oamenii din Teliţa se pare că nu numai că sunt disperaţi (au scris asta pe o coală murdară de hârtie cu un pix verde 
) şi bolnavi, dar sunt atât de idioţi încât nici nu-şi mai ştiu numărul de telefon. Probabil se emoţionează când scriu Nokia 1100.
Şoferul m-a aruncat din autobuz, chiar în mijlocul străzii. Am aterizat în bărbie, pe caldarâmul abraziv, julindu-mi genunchii.
Peisajul se schimbase radical.
Lumini pulsau din toate părţile. Oamenii se îmbrânceau, iar în mijlocul gloatei n-am putut decât să remarc un miros căruia am aflat că îi zice “transpiraţie”. Însă n-am fost pe deplin lămurită dacă este vorba de un parfum foarte scump.
Bruce îmi zisese că în Las Vegas o să găsesc răspunsurile la toate întrebările mele; dar ce-ar fi ca ele să mă găsească pe mine? Aşa că m-am pironit în faţa unei clădiri pe care scria cu lietere mari şi roşii “First Class Striptease” şi am început să întreb purpurarii, în stânga şi în dreapta, de ce sunt ei consideraţi ca fiind decăzuţi. Mulţi s-au uitat chiorâş la mine, unii mi-au zis că “nu le am pe toate la mansardă” (cu toate că apartamentul meu nu are decât dormitor şi baie), alţii m-au trimis să-l vizitez pe “Dracu”, iar unii, pur şi simplu, şi-au vărsat lichidul în exces pe gură, direct pe hainele mele. Am mulţumit fiecăruia în parte, gândindu-mă că ei nu sunt în măsură să-mi răspundă la o întrebare care vizibil le depăşeste intelectul, şi că doar conducătorul lor deţine toate informaţiile secrete.
Mi-am continuat drumul de-a lungul străzii. Din când în când, din ganguri se auzeau nişte sunete puternice, dar scurte, care erau mereu întrerupte de câte o cădere greoaie. Unii purpurari, îmbrăcaţi diferit faţă de ceilalţi, mă opreau şi se agăţau de hainele mele, cerându-mi “bani”. Mi-am scos carneţelul şi mi-am notat acest termen…
Într-un sfârşit am dat de o doamnă binevoitoare, care mi-a zis unde l-aş putea găsi pe conducătorul lor. Ea mi-a spus ceva de Casa Albă…
*
Casa Albă era o clădire mare, şi, inevitabil, foarte albă (purpurarii aştia sunt atât de previzibili, nu sunt deloc spirituali. Iar sarcasmul le lipseşte cu desăvârşire). La intrare era o armată de purpurari musculoşi, gata să mă ia la bătaie, dacă calcam strâmb. Am zâmbit patetic, şi am cerut să-l văd pe conducător. Femeia de la intrare (am înţeles că era un fel de “secretară”), mi-a adresat nişte cuvinte e care nu le-am înţeles, şi m-a corectat zicându-mi că pe conducător îl cheamă Preşedinte . Apoi a umflat un balon de gumă care îi s-a spart şi i s-a întins pe toată faţa. Cu ochii lipiţi pe jumătate, mi-a arătat cu degetul uşa care ducea spre camera Preşedintelui. În mod politicos, am bătut la uşă şi am intrat.
Înăutru erau trei bărbaţi: unul din ei stătea la birou, cu spatele la uşă, cel care purta o pereche de ochelari de soare stătea pe canapea şi cânta într-una: “It’s a beautiful day!”, şi cel de-al treilea era la un alt birou,cu figura parcă imobilizată în faţa unei cutii subţiri, care emitea lumină. Pereţii erau acoperiţi cu poze ale unui individ cu părul slinos şi dat pe spate (aha, deci el este marele Elvis, Regele!), iar pe peretele din faţa mea era o poză cu faţa unui alt individ, care aducea mai mult cu o maimuţă, găurită aprope în întregime (am aflat că jucau darts pe poza aceea), şi pe care scria: “Bush is an asshole.”.
- Cine este domnul Preşedinte? am întrebat.
Atunci bărbatul de la biroul din faţă s-a ridicat în picioare şi a venit înspre mine mergând cu spatele (un soi de dans…). Când s-a întors, am putut să-i observ faţa foarte albă, ca de mort. Era îngrozitor de slab, avea ochii injectaţi şi vocea subţire, dar răguşită. Mi s-a prezentat ca fiind Michael Jackson.
Mi-a zis că el era doar temporal e aici, pentru că adevăratul Preşedinte s-a dus să-şi facă un tratament de albire (ce-o fi şi aia…). Apoi, mi i-a prezentat pe ceilalţi domni. Bono era cel care cânta, iar cel care stătea la “calculator” era Bill Gates. Am avut ocazia să stau de vorbă cu ei, şi să le prezint povestea mea. Reacţia lor a fost una plăcută, au început să râdă cu lacrimi, nemaiputând să se oprească, zicând că “mare este grădina Domnului.” (nu cred că mă interesa acest amănunt, având în vedere faptul că nici nu-l cunoşteam pe domnul Dumnezeu. Dar, totuşi, dacă acest Dumnezeu are grădina aşa de mare, ce cultivă de are nevoie de atâta pământ?) După ce au terminat, într-un sfârşit cu râsul, Bill Gates a zis “…haideţi să-i facem jocul!” Michael Jackson spunea că lumea lor nu e perfectă, dar poate fi îndreptată dacă lumea ar face eforturi ca s-o “trateze”. Bono a spuns că pacea mondială e doar o reclamă care se vinde bine, şi tot insista cu “It’s a beautiful day!”. Bill Gates a fost mai rezervat, el a spus că atâta timp cât n-are legătură cu Java şi cu sume cu 8 zerouri, el n-are nimic de zis.
Dezamăgită şi de această dată, am ajuns din nou în stradă, nu înainte de a bea un pahar mare de Cola, un lichid negru care-ţi strică stomacul, dar care este atât de bun!
TO BE CONTINUED
…ca cineva să “rocăiască” ca un uragan pe…altcineva?
Satnga: Flavia ; Dreapta: Eu.
Ce ziceţi dumneavoastră de asta?
Dacă, defapt, Pământul se învârte în jurul Soarelui, şi fiecare rază aterizează în buricele noastre? Avem tot dreptul să ne fudulim cu privilegiile astea, şi, de ce nu?, să ne permitem să ne considerăm ca fiind unici în univers; departe de a fi lamentabili, discutăm liber despre un subiect delicat, care stă, în tot cazul, la temelia societăţii. O problemă care, de-a lungul timpului, a dat naştere la mii de controverse, a întunecat milioane de creiere şi a vărsat sute de milioane de litri de sânge. Şi, ciudat sau nu, continuăm să ne îndoim la fiecare bătaie a vântului.
Asta nu e religie, e adevăr.
Dar de asta ce ziceţi?
Dacă, defapt, nu ştim cine suntem? Dacă ceea ce credem noi că suntem este…eronat? Am putea, foarte bine, să fim doar nişte marionete, goale în interior, care au măştile lipite cu prenandez. Dar, din nou, ne agăţăm de acelaşi pretext prin care susţinem că avem răspunsurile la toate întrebările.
Ăsta nu-i ideal, e perfecţiune.
Dar dacă, domnule, nu există ideal? Dacă există perfecţiune? Dacă lumea este tocmai perfectă pentru că are atâtea imperfecţiuni? Scuzele, văicărelile, plânsul de milă — le tolerăm numai pentru că suntem adevăraţi filantropi. De altfel, le practicăm pentru că suntem nişte demenţi, pentru că ne place să ne auto-mutilăm, psihic vorbind. De ce n-am socoti perfecţiunea ca fiind tocmai ce, până acum, consideram imperfect şi infam?
Ăsta nu-i un vis, e realitate.
Dar staţi, că mai este.
Dacă învăţaţii noştri ar fi, în esenţă, nişte filistini abjecţi? Ei îşi storc creierii să priceapă mecanismul de funcţionare a societăţii, asudează pe caiete măzgălite în întregime şi mor săraci şi singuri, neîmpăcaţi, pentru că au impresia că nu şi-au îndeplinit misiunea pe care soarta le-a hărăzit-o. Pe de altă parte, cei aşa-zişi săraci cu duhul au creierul odihnit, dorm ca nişte buturugi şi mor bucuroşi, fără să-şi facă vreun complex, cum că nu s-au împlinit, pentru că, la urma urmei, habar n-au ce vreau de la viaţă şi nici nu se sinchisesc să o înţeleagă. Mor râzând, cu gura larg deschisă, căci a lor este împărăţia Cerurilor.
Este asta, domnule, corect? Se poate ca cel mai mizantrop dintre mizantropi să se integreze, fără probleme, într-o societate care ii repugnă?
Dar, definiţi-mi, înainte de toate, termenul “corect”.
Asta nu-i veste, e poveste…
ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.
ETICHÉTĂ, etichete, s.f. 1. Bucată de hârtie, de carton etc. care se aplică sau se leagă de pachete, sticle etc. și pe care se indică conținutul, prețul, posesorul, destinația etc. 2. Fig. Titlu, nume, calificativ sub care se prezintă sau figurează cineva sau ceva, ascunzând natura adevărată. 3. Fig. Norme de comportare riguros stabilite la curțile monarhilor, în relațiile dintre diplomați etc.; p. ext. reguli convenționale de comportare (politicoasă), întrebuințate în relațiile dintre membrii unei clase, ai unei societăți etc
Aparent, multe nu prea mai ai de făcut; eticheta face totul pentru tine. Stă acolo ţeapănă, ţine de cald când ninge, îţi acoperă capul când plouă, îţi dă de mâncare când îţi este sete, de ce ai vrea să scapi de ea?
Eticheta spune cine eşti, şi tu nu mai trebuie să te sinchiseşti să întinzi mână şi să deschizi gura, repetând un clişeu de mult răsuflat.
Eticheta îţi oferă privilegii, sau te bagă mai rău în ra”at.
Partea proastă e că…eticheta se mai dezlipeşte. N-o dezlipeşti tu, au ceilalţi grijă s-o dezlipească pentru tine. Dar, calm, vine alta, nouă şi strălucitoare, gata să acopere golul lipicios lăsat de cea precedentă, şi, poate de data asta, o să ţină mai mult.
Amice, ştii ceva? Eşti un fraier!
Dacă ai impresia că eticheta asta are vreo legătură directă cu tine sau că îţi va salva, într-un mod miraculos, reputaţia, atunci te invit să te dai cu capul de monitor, să te spânzuri cu firul de la mouse şi să-ţi scoţi ochiul stâng cu un creion HB. Şi nu, faptul că te-am făcut fraier nu reprezintă o etichetă, este doar un adevăr.
Teoria etichetei este relativ simplă, şi funcţionează după un mecanism fooooaaarte bine şi îndelung gândit, care, în aparenţă, dă un randament mulţumitor. Teorema sună cam aşa:
Ei te etichetează.
Aşa e, Domnule Îmi-Place-Eticheta-Mea. Ai face bine dacă ai pune mâna să mai înveţi câte ceva!
Şi dacă stau şi eu să mă gândesc mai bine, nu este vorba numai despre o singură etichetă. Sunt cu zecile. Care mai de care mai divergentă decât cealaltă. Şi ştii de ce? Îţi spun eu, ei sunt de vină. Ei şi mentalităţile lor, limitate sau nu, dar totuşi atât de diferite. Ei te fac ceea ce nu eşti. Ori că te subestimează, ori că te supraapreciază, fac din etichetele tale cele mai adevărate minciuni.
Da, da. Etichetele sunt nişte minciuni. Şi rareori le influenţezi.
Eu, spre exemplu, sunt văzută de unii ca răul întruchipat, maleficitatea în persoană, din drumul căruia trebuie să fugi cât te ţin picioarele. Şi asta de ce? Pentru că mi-am bătut joc de cineva care apoi a răspândit sămânţa urei şi în rândul unora care nici măcar nu ştiu cum mă cheamă. 
Aşa de simplu mi-am luat etichetă de ‘aia bitchy care se crede deşteaptă’. Măi, drăguţilor, dacă măcar aţi fi în stare să-mi dovediţi că sunteţi mai wise ca mine…dar voi, voi micuţilor, habar n-aveţi că la past simple negative verbul ia forma de infinitiv scurt, în engleză.
Dacă îţi alegi persoanele din anturaj, eşti fiţos.
Dacă citeşti mult, eşti tocilar.
Dacă porţi un tricou negru larg, eşti metalist.
Frumoşilor, nici cea mai semnificativă etichetă n-o să-mi zgândăre orgoliul, care se preocupă numai de lucruri serioase. O să continui să port tricouri largi, cămaşi colorate şi…largi , vestă şi cămaşă albă, părul tapat; o să continui să fac glume idioate şi să mă strâmb. O să continui să-i scuip cu venin pe fraieri. O să fac tot posibilul să-l văd pe Mr G târându-se în mocirlă … Dar asta-s eu. Mulţi se lasă intimidaţi de aceste etichete de prost gust…
Şi aici vine întrebarea care-mi tulbură gândurile de câteva zile încoace: Există vreo legătură între ‘etică’ şi ‘etichetă’?
Am ajuns la o concluzie…Că etichetele sunt făcute de cei lipsiţi de valori morale, numai din dorinţa de a-i subjuga pe cei slabi şi de a le strica reputaţia celor mai virtuoşi ca ei.
Voi ce credeţi? Etică…şi etichetă?
[...]
Podeaua era la fel de şubredă ca toate celelalte scânduri din încăpere. La intrare, în prag, era înnegrită, ca şi cum suflul unui foc a pătruns pe sub uşă, fără să provoace prea multe daune.
În centru era masa. Cu spatele la el, rezeemată de spătarul scaunului, stătea ea, nemişcată, abia dând semne că ar mai respira. Părul roşu i se revărsa în valuri până aproape de podea. Intensitatea culorii l-a făcut să tremure. S-a întors pe un picior şi a dat să iasă; atunci ea a tuşit.
Mii de ace i-au străpuns pielea, pupilele i s-au dilatat, sinapsele i-au îngheţat şi s-a răzgândit. Şi nu ştia de ce.
S-a aşezat pe celălalt scaun de la masă, faţă în faţă cu ea.
Ea privea prin el, la geamul din spatele lui, geam pe jumătate spart, prin care de revărsa lumina albastră a dimineţii. Încă nu-i remarcase prezenţa. Pleoapele îi înţepeniseră, iar ochii ei negri visau larg. Goi. Avea ochii goi. Mai adânci decât un puţ, mai strălucitori decât scăpărările regulate ale stelelor, mai calzi decât adierile focului din şemineu, şi totuşi atât de goi; la fel de lipsiţi de orice sentiment ca un schelete de carne.
Respira pe gură, printre-i buzele vineţii întredeschise. El s-a uitat îndelung la ea. Dar nu vedea nimic.
- De ce m-ai chemat? a întrebat-o.
Atunci a tresărit, parcă revenită din sevraj.
În momentul în care ochii lui metalici au întâlnit ochii ei, lumea s-a oprit în loc, timpul a înţepenit, iar aerul din încăpere s-a încălzit treptat, înfiripându-se şi un mirosfin de răşină.
Vârfurile firelor lui de păr îngheţaseră, dându-i părului său o tentă argintie. Completa perfect albastrul pur al hainelor şi al ochilor.
Şi-a scuturat mânecile de praf şi şi-a dres glasul. Aştepta, impacientat un răspuns.
Ea a întors capul, uitându-se la oglinda spartă de pe perete. Imaginea ei era acum împărţită în zeci de bucăţi, ca într-un puzzle malefic. Ochii ei continuau să sclipească în acelaşi chip macabru, rămânând, totuşi, extrem de calmi.
-Eram curioasă, a spus scăpând un oftat prelung.
(Aveam de gând să termin articolul aici. )
Uşa atârna într-o singură balama.
Păstra încă proaspete urmele adânci de zgârieturi şi, pe alocuri, vopseaua verzuie se înroşise de la prea mult sânge vărsat. Era ciuntită la îmbinarea cu tocul, unde refugia o pânză de păianjen aproape insesizabilă, pânză care ar fi spus toate cele o mie de poveşti pe care le ascundea uşa, fără măcar să vibreze.
El s-a speriat de uşă.
Venele i s-au contractat când a pus mâna pe clanţă. Uşa emana un miros ciudat de mucegai. Ai fi zis că s-au scurs în faţa ei secole întregi; şi ea a rămas pe loc, de nemişcat, loială misiunii pe care soarta i-a încredinţat-o. Romanii au răpus dacii la doi metri în faţa ei. Mesia a căzut lat în prag, după ce a fost coborât de pe cruce. Naziştii i-au pus pe evrei să se sprijine în frunte, de broască. Toate le ştia, pe toate le văzuse, dar nu a scos niciodată un cuvânt. Dreaptă, sprijinindu-se în două scânduri şubrezite, veghea aşa cum a făcut-o dintotdeauna, fără măcar să schiţeze vreun semn de oboseală.
El se simţea mic în faţa uşii.
Puterea a venit, pe neaşteptate şi la momentul potrivit, şi el a putut să apese pe clanţă. Uşa a scârţâit, de parcă ar fi fost poarta de la intrarea în iad, un scârţâit atât de profund, comparabil cu vocile a mii de demoni aranjaţi într-un cor, cântând imnuri de o jale trufaşă pentru sufletele nenorocite să calce pe tăciunii încinşi de la intrare.
În cameră era ea, aşezată pe un scaun, în faţa mesei.
Încăperea era goală. Nimic mai mult decât un dulap din lemn de brad, înghesuit în colţul din stânga, în fund, osândit să nu participe niciodată la nimic, privat de orice privilegiu. Pe când uşa începuse să cedeze în faţa a tot ceea ce văzuse, dulapul înflorea. Micile flori sculptate de pe uşă străluceau în culorii vii atunci când lumina soarelui cădea pe ele. Broasca şi cheia păstrau aceeaşi strălucire pe care au avut-o de la începutul vremurilor. Dulapul nu ascundea niciun secret; cele două uşi erau întredeschise, fără nicio ruşine. Dar dulapul nu avea ce să zică, pentru că, săracul, poate că ar fi zis el, dacă ar fi avut şi cel mai neînsemnat secret. Dulapul nu ştia nimic.
[...]
18 septembrie, oficial s-a încheiat…prima săptămână de şcoală. Ştii ce se spune despre prima săptămână de şcoală? Că toată lumea uită de ea la începutul celei de-a doua.
Tocmai de-asta, îmi acord libertatea de a exploata la maxim experienţa pe care am acumulat-o în ultimele patru zile:
√ Inevitabil, politica-şi vâră coada jegoasă şi în aşa-zisa prestigioasă instituţie a şcolii. Cum se schimbă partidu’ de la putere, ceac-pac, se schimbă şi directorul.
Aşa s-o întâmplat şi la noi, la micu’ nostru Moisil, şi de anu’ ăsta o venit la putere una ceva mai înţepată şi mai comunistă. Ciocu’ mic! Schimbat program, scăpat de pauze mari, pus ore până la opt seara, schimbat o groază de profesori, obligat ecuson cu panglică tricolor (!!!)…hai, să zicem că vremurile sunt schimbătoare.
Dar de aici, până a-ţi spăla rufele în public şi să ameninţi nişte elevi că nu mai sunt protejaţi…(pauză de vomitat).
Revin la ideea cu schimbatul profesorilor.
√ Păi îmi bagi mie, la intensiv engleză, o retardată, mă, care abia dacă îşi dă seamă la ce materie predă? Ce ceva ce n-am, ce avea fostul meu prof? Unde mai găseşti prof fan Bruce Springsteen, care face glume nesărate dar atât de amuzante? Cine mai zice: What was your homework for today, măi children?
Şi partea cea mai proastă este că nici măcar nu mi-am văzut la faţă noua profă. Au venit săptămâna asta suplinitori. Şi acum, îmi permit să-i târâi prin noroi, să dau un pic de pământ cu ei şi să le scutur binişor creierii:
• Prima a fost o profă de la Spiru, de care am auzit numai lucruri bune…(bullshit ). Uite exerciţiu:
He went shopping after lunch. Reformulaţi începând cu ‘before’.
Hai s-o luăm pe îndelete, să priceapă şi ăi’ mai săraci cu duhul… Uite, o schemă.
X → lunch → shopping
Cronologic, asta se întâmplă în propoziţia. Nu ştim ce a făcut el înainte de a lua prânzul (X), dar ştim sigur că s-a dus la cumpărături DUPĂ prânz. Da, deci DUPĂ PRÂNZ! Răspunsul, idiot de simplu, e ăsta:
Before he went shopping, he had had lunch. Ştii ce-o zis profa?
Before he had had lunch, he went shopping. BĂĂĂ, TU EŞTI BROCOLI LA CAP? În primul rând, în temporală nu foloseşti DECÂT present simple sau past simple, şi în al doilea rând, oridinea cronologică e…anapoda. După două minute de gândit, era s-o scoată la liman, măcar cu ordinea cronologică, da’ s-o mai gândit încă câteva minute ca să facă din exerciţiu o varză de Bruxelles. Bravo, fătucă, mai bine du-te şi dă din gură…în altă parte şi în alt fel!
• După acestă mică Einsteiniţă, am avut parte de…un gay. Nu glumesc, tipul era G-A-Y! Ca să mă înţelegi mai bine, ia de te uită la asta:
Face: Now, i want to hear you talk. But in english. (pauză, eram şocaţi) Come one, say something! I won’t bite!
Samwell is, indeed, helpful. Melodia spune:
It’s okay, if you have a little fright. Don’t you worry, I won’t bite (not that hard).A ţâţâit. Deci serios, nu ştiu cine ce a zis, dar el face: no,no nţ, nţ, nţ!
Şi avea un tricou negru mulat, cu o faţă de tigru pe el. Purta o pereche de blugi strâmţi pe cur, şi mergea cu posterioru’ umflat. Părul îi era golden, aşa cu nişte cârlionţi. Eu nu mai puteam de râs cu colega de bancă, şi fredonam întruna:
I said what what, in the butt.Când s-a aşezat pe catedră cu picioarele încrucişate, m-a izbit:
I will give you what you need, all I wan’t is your big fat seed.Ok, din nou, fac o pauză de vomitat. Samwell was right!
Nu ştiu, din sadism probabil, am vrut să i-o coc acestui reprezentant al minorităţii sexuale. El ne-a dat trei teme despre care să scriem, şi una dintre ele era: What would you do if you found a bag full of money? Răspunsul meu a fost:
If I found a bag full of money, I would first count how much money is in it. And after that, I would start thinking about paying my bills and, probably, buying a SUV that I will surely be able to drive when I’m 18. And if in that bag is a considerable sum of money, I will surely find a way to spend them all, so that the police will never track me down. Maybe I’ll think about investing them in jewelery and lands, and maybe in estates located in different parts of the world.
Tipu’, după ce mi-a zis să citesc mai rar…a rămas interzis!
√ Nu mai am acelaşi prof de religie… La dracu, cu cine mă mai contrazic eu? Tipu’ ăsta insita pe patru chestii: Iron Maiden, Marilyn Manson, Tokio Hotel şi tricouri negre cu trupe. Pentru el, religia nu se împacă deloc cu rock-ul, dar defapt, niciun fel de muzică în afară populară. Şi era atât de amuzaaaant, să vezi cât se strofoca el să ne convingă pe mine şi pe câteva colege că el ştie tot ce e bine. Micuţ prostuţ! 
Deocamdată, e cam plictisitor pe holurile şcolii. O fi de vină comunismul care iese ca un taifun din biroul directoarei, o fi de vină bobocii anoşti…nu ştiu. Nu e prea tare să fii a10a.
Gata vacanţa, scoateţi caietele la înaintare, scuturaţi cărţile de praf şi mucegai…şi puneţi-vă cu burta pe ele. La propriu, bineînţeles.
E timpul să-i târâim pe profesori în noroi, îmbrăcaţi doar în costume de baie.
Ăsta micu’ intră în pauză, eu o să mai dispar în umbră…dar ştiţi unde să mă gasiţi. Sophomore this year!
Cum să vă dovedesc că a început şcoala? Hmm…
Sunt trei lucruri de care nu vei scăpa : de taxe, de moarte şi de mine.
|
]
Roxanne
RSS - Posts
-ro_blue.png)
Amatori de senzatii tari